PLAYBOOK – Gabriel ENACHE – Coridoare spre lume

Iar dimineața vor veni rușii, de Iulian Ciocan, Editura POLIROM

   Literatura deschide necesare coridoare ale lumii spre lume, ale irealității spre cele ale realității, spre cele în care se pot vedea, citi și înțelege anumite fapte, întâmplări ale lor care nu încap și nu se lasă ascultate în mișcările și în gesturile cotidianului, ale vieții împreună cu obișnuințele și cu istoriile de zi cu zi ale ei. Tot în poveștile literaturii se pot citi și înțelege și acele posibilități ca unele dintre încăperile vremurilor să adăpostească și să lase să aibă loc ce gândește autorul despre lume, despre intențiile ei de a se manifesta și a umple istoria într-un fel sau în mai multe, cu orori sau cu bucurii negândite, neștiute și dorite sau nu.

   Iulian Ciocan este acel fel de scriitor care (de)scrie, care deschide și pune în literatura pe care o scrie, în poveștile lui deschideri spre aceste necesare coridoare spre lume și spre posibilitățile ei de a se prăbuși, de a se autodistruge, de a se stinge odată cu cei care îi locuiesc și îi trăiesc istoria și istoriile. El face aceste distincții scriind/povestind firesc despre aceste însușiri nefaste ale celor care locuiesc lumea, ale celor care fac parte din mișcările ei și care totodată au la îndemână posibilitățile de a le strica de tot, definitiv.

Romanele lui Isaac Asimov, Arthur C. Clarke, Clifford D. Simak, Robert Sheckley, Stanislaw Lem, Ivan Efremov, Kobo Abe, Pierre Boulle și, desigur, ale fraților Strugațki îl uluiseră pe tânărul Marcel Pulbere. Lectura lor te proiecta într-o lume ficțională paralelă, de care nu mai voiai să te desparți și care era, în fond, un laborator imens de remodelare a sensibilității.

   Sentimentele se nasc, cresc, se amplifică după care se armonizează și ele cu această lume, se așază în fiecare dintre stările căderii ei și încet, încet se sting, dispar în labirintul pe care realitatea și duritățile ei îl construiește continuu, labirint pe ale cărui coridoare  se fac înțelese și se împlinesc rătăcirile personajelor salvate oarecum de cuvintele poveștii și duse mai departe în aceste stări neprielnice lor ale lumii, ale faptelor ei lipsite de empatii și de inducerile lor calde.

O singură dată, într-o seară în care crăpau pietrele de ger, silueta inconfundabilă privi pe geam afară și lui Marcel i se păru că ea îi zâmbește cu tâlc. Era cât pe ce să leșine din cauza emoției puternice. Dar îi zâmbise oare cu adevărat?

   Istoria nu se oprește și nu își ține vremurile și poveștile pe loc în romanul Iar dimineața vor veni rușii, de Iulian Ciocan pentru că toate se așază într-o fluență (ne)căutată, într-o cronologie care își urmărește întâmplările și care face în așa fel încât să se țină cât mai aproape de ele, de zona lor de (cu)prindere în povestea care le poartă către coridoarele spre lume, spre acel teritoriu în care devin vizibile și pot mai departe fi citite, înțelese și adăugate tuturor acelor mișcări care amplifică și alcătuiesc lumea continuu. Iulian Ciocan păstrează în romanul lui vii fiecare dintre acele aparențe care devin de-a lungul lecturii fragmente de realitate, impresii care se lasă citite ca și cum ar deveni in progress reale și de neevitat mai departe. Suntem astfel mutați (ne)firesc din ficțiune în realitate și invers.

Treceau implacabil luni și ani, iar el nu mai contenea să se chinuiască, ea fiind prezentă în adâncul ființei lui, orice ar fi făcut. Viața însă mergea înainte, călcând, ca de obicei, peste toate suferințele umane, și el, nefiind suficient de curajos sau nebun ca să se sinucidă, trăia din inerție, trăia…

   Iulian Ciocan construiește (i)realități în care putem citi istoria odată cu oralitățile care se lasă și ele ascultate în poveștile care o fac disponibilă pentru înțelegere, pentru adunările și scăderile ei, operații în urma cărora putem să cartografiem la rândul nostru fiecare fragment din teritoriul pe care îl parcurgem citind, ascultând și înțelegând totodată. Suntem prinși în acest refugiu ficțional kafkian pe care Iulian Ciocan l-a adăugat lumii împreună cu poveștile adăugate și dirijate de el spre acele coridoare spre lume, spre lumea reală în care cea ficțională scrisă și oferită nouă de el își caută scăparea, eliberarea, salvarea.

Sala nu foarte mare, cu ferestre arcuite, era plină de persoane curioase, nerăbdătoare să audă pronunțarea sentinței. Destui oameni – dintre cei rămași în urbea încinsă – fuseseră intrigați de neobișnuitul proces și, înarmați cu răcoritoare și gazete pe post de evantaie, dădură buzna în sala de judecată.

   Lumea este alcătuită din toate aceste stări și universuri, cu întâmplări și povești care își caută fiecare coridoare spre lume, coridoare prin care să ajungă în luminile necesare care le pot face vizibile. Iulian Ciocan ne deschide aceste firide, fâșii și zone de trecere făcându-ne accesibile parcurgerea și traversarea fiecărei stări și situații întâlnite însoțiți de cuvintele lui, de acelea care ne pot oferi siguranța traversărilor lor de-a lungul acestor lecturi, ale tuturor trecerilor prin poveștile scrise de el cât și prin cât mai multe dintre transfigurările și desfigurările acestei lumi.

 

 

Gabriel ENACHE  este licențiat al Facultății de Litere, Universitatea București, are un master în antropologie, e jurnalist cultural, poet, prozator și eseist…