PLAYBOOK – Gabriel ENACHE – Codul multiplicării

Țipă cât poți, de Moni Stănilă, Editura Polirom

Sunt scriitori care au la îndemână codul unui depozit fabulos, al acelui depozit în care se pot identifica fragmente prețioase din corpul fragmentat al poeziei, al acelei poezii care, bine găsită și alăturată, poate ușura și împlini permanenta rezervă de stări, de stări care le pot alimenta mereu viețile și dependențele de aceste zone al lor. Accesul acesta ajută și în procesul perpetuu al multiplicării, proces pe care îl traversează scriitorii, al multiplicării care lasă cititorul să vadă integral sau parțial fragmentele moi, sau pe cele dure, dar și pe cele străine care se atașează acestor corpuri, elemente care, forțat, își fac și își găsesc loc devenind parte a corpului care ripostează sau nu, dar care fac în așa fel ca ciobul atașat să intrige și să conducă la acele stări în care trebuie să spui, să țipi sau să taci.

Moni Stănilă alege să spună toate acestea prin toate corpurile care i-au devenit disponibile, dar și cu toate vocile care le însoțesc. Caută căile prin care își poate arăta multiplicarea și reușește să își canalizeze mesajul poetic prin zonele cele mai ascunse ale intensității, prin acele straturi ale irealului și ale nevăzutului pe care fiecare parte separată a ei o explorează, o cunoaște, și-o asumă și face în așa fel să devină cât mai vizibilă.

… Nu mi-e frică de rutină, nu mi-e frică de schimbări. Sunt un om normal. (Ai zis-o! s-au distrat cele nouă guri.)…

Țipă cât poți este o poveste a accesului la codul acesta al multiplicării, la formarea din bucăți separate a întregului care, adus în această formă poate să țipe, să își țipe fiecare stare care contează, fiecare imagine care rămâne impregnată în arealul somatic al celei care spune și care alege să nu tacă. Stările acestea sunt permanente, sunt intense și rezultatul acceptării lor face să se miște puțin, prin zgomotul impus cu țipătul lui, anumite zone din corpurile care păreau moarte și care se pot regăsi aici, care sunt și care se recunosc gemene.

… Nesfârșite sunt esențele mele. Iubirea mea acoperă pământul precum cerurile. Frumusețea mea nu se va sfârși niciodată. Fiindcă am cunoscut durerea și umilința. Fiindcă suferința m-a umplut de înțelepciune…

Poezia ține corpurile disponibile de aici într-un fel de apropiere forțată, într-o dependență vizibilă, într-o călătorie împreună până când unica epidermă va reuși să le aducă sub învelișul ei protector, în acel loc pe care îl caută, deviate de deruta specifică oricărei inițieri. Fiecare corp țipă separat, fiecare poem se așază ca un tatuaj pe pielea deja pregătită să îmbrace un corp, iar toate acestea stau firesc în lumina pe care fiecare aventură poetică și spirituală o absoarbe și o folosește ca pe o binevenită călăuză. Moni Stănilă alege lumina ca loc de odihnă a privirii, ca loc în care spațiul se multiplică și el, la rândul lui, pentru a lăsa loc desfășurării fiecărui personaj și a fiecărui rezultat al căutărilor lui. În această lumină disponibilă aleasă ca decor, în acest cadru saturat de fotoni, fiecare cuvânt se transformă treptat și devine cu adevărat țipăt, devine cu adevărat cuvânt care conține în el întregul mesaj cu care îl poate încărca.

… Din vârful stejarilor, lumea era largă și minunată, cerul, din nou, necuprins, sunetele pădurii – prezente. Păsările dăduseră deja viață tufișurilor, în ordinea pe care o știe orice om viu (și atent). După privighetoare și după revărsatul zorilor, au început să cânte pițigoii și cintezele. La câteva cântece distanță, s-au pornit guguștiucii și grangurii. Apoi vrăbiile, sticleții și cucul. Au urmat florinții, scatiul și presura galbenă. La sfârșit, după mai bine de o oră de la răsărit, s-a pornit și sturzul cântător. Minunea cu picățele, pe care dacă vrea cineva să o vadă cântând, trebuie să urmărească cele mai înalte vârfuri. Acolo. Din privirea soarelui, vede o pasăre grasă, făcută din lumină. Cântând înnebunitor de frumos. Dumnezeiește…

Țipă cât poți cuprinde colecția de voci pe care Moni Stănilă le-a separat și le-a individualizat în urma multiplicării pe care și-o asumă aici. Sunt aici toate vocile anterioare și prezente cu toate corpurile  și cu toate viețile lor, sunt aici viețile care caută și care se urmăresc și care, mai departe, împreună să găsească acel cod cu care se poate reface această nefirească dezintegrare. Moni Stănilă își caută aici formele care să completeze și care să formeze întregul armonizator, cel care urmează firesc și care presupune acea înțelegere, înțelegerea pe care împlinirea și ducerea la capăt a oricărei călătorii formatoare o presupune și până la urmă o impune.

GABRIEL  ENACHE  este licențiat al Facultății de Litere, Universitatea București, are un master în antropologie, e jurnalist cultural, poet, prozator și eseist…