Fără poză de profil, de Anca Vieru, Editura Polirom
Este greu să se lase văzute absențele într-un text, într-unul care cuprinde o poveste care face cunoscute și accesibile adâncimi ale firii împreună cu cât mai multe dintre cele care le păstrează și le însoțesc în aceste stări invizibile de cele mai multe ori, în aceste zone care nu se lasă puse în luminile orbitoare ale realității ci se țin scufundate în acele momente ale ei conservate de penumbre, de întunecimi și opacități protectoare.
Anca Vieru ne propune această stare permanentă de citire și de căutare a lor în prozele din Fără poză de profil, ne incită cu fiecare deschidere și desfacere a acestor povești, cu fiecare disecare în urma cărora se lasă să ajungă în apropierea vederii anumite țesuturi, repere pentru a putea intra și colecta fragmentele necesare înțelegerii întregului, a parcursului ce trebuie dus la capăt pentru a-l așeza în corpurile necesare pentru a le purta în alcătuirile și parcursurile vieților scrise aici, și mai departe în stările necesare ascultării și înțelegerii lor. Fiecare imagine absentă, dar scrisă se așază cuminte în acest catalog decupat din (ne)firescul care le menține în toate aceste plutiri ale lor în apropierile noastre.
O serie întreagă de imagini negre, cu o fâșie îngustă luminată pe diagonală. Are ceva cu diagonalele, e clar. Iar pe diagonala asta de lumină se vedea o balerină rezemată de un perete. Mai mult ghiceai, fiindcă nu încăpea tot corpul pe fâșia aia îngustă. Într-una dintre poze, o parte a capului era în susul diagonalei și jos de tot picioarele în pantofi de balerină. Restul corpului rămânea ascuns în zona umbrită…
Cuvintele construiesc în jurul locului gol haloul necesar încărcat de lumina care poate izola și domestici umbra și opacitățile ei din fiecare tresărire încăpută în mișcările fiecărui personaj care se caută, care își caută imaginile și amintirile despre ele, care încearcă să se identifice în reprezentările memorate despre ele, despre vârstele și vremurile lor, și totodată despre toate aceste gesturi care le pot readuce în prezent din trecutul care le păstra toate aceste întruchipări în imediata apropiere, la îndemâna recunoașterii și adăugării vieții fiecăreia dintre ele.
Dar mai era ceva, de care și-a dat seama abia după ce s-a tot gândit la ziua aceea pe care n-o putea uita deloc. Ceva ce nu avea legătură cu apropierea fizică, nici cu vreuna dintre calitățile ei, ceva ce îi fusese nebulos la început, niște gânduri confuze care se tot întorceau, până au ajuns să prindă contur…
Toate absențele se diluează și rămășițele lor se adună în jurul cuvintelor care le reconstruiesc, care le păstrează formele și le amplifică în așa mod încât poveștile cresc și încet, încet, pixel cu pixel imaginea, imaginea absentă se adună, se întregește, iar povestea o prinde în desfășurările ei reușind să ne facă să-i vedem întregul, să-i citim corpul care a crescut aici, care s-a compus și s-a pus definitiv în ramele ei. Fiecare absență, fiecare imagine lipsă se lasă strigată și astfel numită odată ce fiecare filă a catalogului pe care este scrisă și prinsă se lasă întoarsă, se lasă văzută de cine îi citește aceste mișcări prin cuvintele care o strigă, care o descriu, care o spun și o duc cât de departe se poate.
.
Gabriel ENACHE este licențiat al Facultății de Litere, Universitatea București, are un master în antropologie, e jurnalist cultural, poet, prozator și eseist…
Facebook
WhatsApp
TikTok
