PLAYBOOK – Gabriel ENACHE – Călăuza

Refugii, de Erica Oprea, Editura Bibliotheca

   Arta și poezia ei, poezia și arta ei conțin elementele necesare înțelegerii, au în structurile și în corpurile lor fiecare motivație necesară pentru a-și face simțite alcătuirile, pentru a le așeza la îndemâna vederii care le poate cuprinde și duce astfel mai departe în fiecare dintre desprinderile care le vor purta și împărtăși fiecărei noi alăturări, fiecărei noi adâncimi în care se vor putea pune pentru a-și pregăti izbucnirea, explozia și oricare dintre revoltele în care își vor putea face vizibile melancoliile, căderile, visceralitățile, dar și cruzimile, durerile și toate însoțirile și manifestările lor care se vor adăuga și le vor completa neobosit cu întrebările necontenite și cu fiecare sens tot mereu căutat al lor.

   Toate acestea propun și impun mai departe o atmosferă, pe cea difuză sau pe cea clară, iar toate aceste mișcări și umblări prin și printre înfățișările ei reușesc să facă vizibil un dans, acel dans care cu eliberările lui impuse de corp și de simțuri coagulează spațiul deschis de acest tremur, îl încastrează și îl ține în această înfiorare dezordonată a ondulării, a fiecărui gest mascat de preludiul care îi amplifică intensitățile și uluirea provocată, indusă de toate aceste legături dintre ele. Sunt aici aceste anumite înfiripări ale descrierii, ale provocării însoțirii necesare pentru a forma și pentru a deforma continuu stările realității și pentru a le muta cât mai departe în cele ale artei și ale poeziei cuprinse în stările ei.

Ascute-ți creionul

și simțurile…

   Corpul începe să spună, cuvintele și imaginile să transmită, iar cordonul care le leagă și pune în operă aceste vizibile noduri și semne le ține împreună pentru a forma gema necesară oricărui început care urmează să crească, să se adauge și să se amplifice cât mai cursiv, cât mai fluent și toate aceste trăiri să implice un traseu cât mai lung, dacă se poate fără sfârșit și fără posibilități de a încăpea și de a rămâne în constrângeri aduse cu ele de limite. Totul propune atingerea, mângâierile ei și fiecare aspect al seducției ce se poate propaga în cuvinte și în călătoria adusă cu ele de fiecare dată când se fac auzite și lăsate să se așeze în simțuri. Se clarifică lumea astfel, se lasă atinsă și transpusă în fiecare efect pe care îl poate revărsa în tărâmul așezat, povestit în toată această porțiune de vis.

Cum m-ai descrie?…

   Albiile își pregătesc umplerea cu tot ce se va salva din aceste refugii, vor încărca și vor asigura mai departe curgerea, curățirea, spălarea și tot ce mai implică și mai propune această curgere, alunecarea ei, această traversare și tot ce mai propun cuvintele și zgomotul lor mereu urcător. Afluenții își vor căuta râul și râul își va împlini căutarea atunci când, la rândul lui va întâlni marea și îi va recunoaște adâncimea, nemărginirea și sarea. Acesta este felul în care o călătorie se poate povesti, dar niciodată descrie.

Cum m-ai privi?…

   În penumbră o siluetă își decantează tot ce nu mai poate încape în formă, iar în apropierea luminii care o mișcă și o încălzește se va face văzut procesul acestei căderi în transele acestui transfer elucidat de penițe discrete și de urmele lor îndoite în linii, așezate-n hașurări inervate de textura ce le găzduiește mișcarea cuprinsă în semnele lor. Acesta este felul în care un corp se poate descotorosi de privire, în care se poate povesti, dar niciodată descrie.

   Suntem aduși de Erica Oprea în aceste Refugii și suntem pas cu pas familiarizați cu așezarea acestor încăperi ale sufletului ei. Ne este refuzată rătăcirea atâta timp cât poemele și desenele ei ne sunt călăuza de la începutul și până la capătul fără sfârșit al acestei călătorii, al acestor inițieri în ale spunerii despre fiecare dintre trăiri și despre fiecare întruchipare a lor în fiecare formă care le acceptă transmiterea și care le recunoaște așezările, împrejmuirile, tremurul și frica indusă de ele, acea frică de rătăcire, acel sentiment de pierdere a legăturii cu ceea ce pe ea o ține prinsă, legată de lume. Erica Oprea a ales să fie această călăuză, cea sensibilizată de propriile rătăciri, căutări și niciodată întoarceri, a ales să se lase condusă de fiecare posibilitate a firii ei de a se arunca în hățișul viului în ale cărui vise se recunoaște și se regăsește mereu. Călăuză a acestui vast teritoriu, Erica Oprea a dezgolit și a umplut cu cuvintele ei fiecare porțiune din lume care s-a putut vedea și lăsa dezvrăjită, care s-a lăsat ecorșată și mai apoi din nou așezată în trup. Cu fiecare pas în acest teritoriu a lăsat cel puțin o urmă, una care nu se va mai șterge sau uita vreodată, ci se va amplifica și mereu adăuga poveștilor ei, emoțiilor și sensibilităților însoțitoare care vor lărgi continuu fisurile care țin în sfâșierea lor strigătul, evadarea, eliberarea.

 

Gabriel ENACHE  este licențiat al Facultății de Litere, Universitatea București, are un master în antropologie, e jurnalist cultural, poet, prozator și eseist…