PLAYBOOK – Gabriel ENACHE – Călătoria interioară

Linia Kármán, de Andreea Răsuceanu, Editura POLIROM

   Poveștile ne propun călătorii din care lectura lor nu ne scoate niciodată definitiv, din ale căror teritorii și reliefuri nu se mai poate ieși decât pentru a (le) continua, pentru a ne muta în următoarea, în aceea care păstrează și amplifică ce s-a început parcurgând-o pe cea de dinainte și mai departe tot așa, pe tot acest traseu firesc al călătoriei vizibile care se citește până în în stările tot firești ale celei interioare, ale celei interiorizate de momentele care explică pașii și (pe)trecerile care au loc odată cu facerea lor, de-a lungul parcurgerii și a trecerii fiecărui prag, al fiecărui spațiu deschis de el, al trecerii care dezvăluie, care întreține și îngăduie fiecare dintre stările alimentate de apropiere, de lectură, de (re)cunoaștere.

   Andreea Răsuceanu dezvăluie cât se poate de multe dintre aceste stări în proza pe care o scrie, în cărțile care îi găzduiesc poveștile, în cuprinsul, în cuprinderile lor care se desfac cu fiecare paragraf într-un evantai ce își arată desfășurarea și fiecare dintre mișcările care desprind istoriile desenate pe forma care se lasă astfel văzută, citită și mai departe înțeleasă de apropierile care ne sunt puse la îndemână de textul care le conține și le spune totodată. Linia Kármán este cartea în care ne este propusă și expusă o nouă, intensă și emoționantă călătorie interioară, una în care sunt lăsate să se (între)vadă cât mai multe trăiri, emoții, induceri și intensități ale lor. Tulburarea este întreținută de o mereu evitată fandare a decantării ce ar putea să propună sau să impună liniștea, așezarea, asumarea stărilor de fapt ale vieții, ale vieților care se lasă spuse, aduse în aceste cuvinte.

Mi-ar fi plăcut să dispar o vreme, ca vietățile din stepele siberiene, care rămân în bortele săpate în adâncul pământului și câte cinci luni, într-o stare de inerție, de torpoare, îi spun biologii, fără să bea și să mănânce, fără să mai urce la suprafață. Acolo, în căldura pământului străbătut de rădăcinile încurcate prin care se scurge o viață secretă, unde nu mai există sus și jos, înainte și înapoi, unde se aud sunetele nedeslușite ce vin din adânc sau poate, dimpotrivă, din înaltul cerului, care acum nu mai e decât o amintire…

   Vocile poveștilor din Linia Kármán nu se rătăcesc, nu se lasă amestecate de istoriile din spatele lor, istorii care se tot întorc și li se pun la dispoziție din trecut, ci se pun în fiecare dintre ele, în oricare dintre vremurile în care au încăput și au cunoscut și trăit faptele lor. Poveștile se amplifică continuu și se completează cu fiecare dintre stările găsite acum, în prezentul călătoriei lor, pentru a putea să își continue căutarea și regăsirile necesare în fiecare dintre pliurile trecutului care le (mai) conține, care le conservă și caută să le poată lăsa portițele necesare scoaterii lor în lumina înțelegerii din țesătura prezentului care le caută și le înlesnește divulgările, spunerile, scrierea.

În marginea satului, spuneau oamenii, dar mai ales străinii, călătorii, negustorii care soseau uneori în C. la orele amiezii, un diavol tăcut, cu o singură aripă stătea pe ghizdul fântânii de piatră. Când aripa era deschisă prin țesutul de piele transparent treceau razele soarelui și satul se învăluia într-o lumină de crepuscul, roșiatică, părea că arde în flăcări. Așa l-au văzut mulți dintre cei care au intrat prima oară în C., ca pe o peliculă de film arsă de dogoarea unui foc nevăzut…

   În Linia Kármán, Andreea Răsuceanu își implică personajele și vocile lor în fiecare dintre momentele călătoriei interioare care le primește și le acoperă cu undele ei, cu fiecare dintre vocile care răzbat din memoria fiecăreia și se lasă prinse de mișcările prezentului care mai departe le expune, le salvează, le spune. Odată cu lectura devenim părtași la aceste traversări, la fiecare dintre stările lor tulburătoare, calde, calme sau emoționante care ni se adaugă și care se lasă recunoscute și adăugate de stările recunoscute și înțelese (și) de corpul nostru, (și) de regăsirile lui în aceste tulburări ale lumii, ale istoriei, ale vremii și ale vremurilor care le-au încăput și le-au păstrat până acum, până aici.

Corpul meu e făcut din strada asta continuă, acoperișuri de tablă improvizate, pereți decolorați, câte un câine uitat în ploaie, din cartierul Port, cu pavajul de piatră cubică și pietriș care-mi intră dureros prin tălpile subțiri ale tenișilor, fațadele unor clădiri pitice de pe care atârnă ciobite măștile unor mascaroane în miniatură, nimic nu e întreg, o lume de resturi care nu se vor mai recompune niciodată. Ca și noi, ca și viețile noastre…

   Suntem apropiați încet, cu atenție și delicatețe de fiecare dintre mișcările pe care vântul, duhul sau suflarea le pot așeza și face cunoscute în fiecare dintre poveștile care pot să încapă și să se spună în oricare formă de viață (ne)cunoscute pe care Andreea Răsuceanu le-a întâlnit, pe care mai departe le-a (s)pus în spațiile pe care călătoriile ei interioare au condus-o, în fiecare peisaj și formă de relief din alcătuirile lor pe care geografia le-a menținut în așa fel ca istoria împreună cu vremurile și cu poveștile ei să le încapă, să le parcurgă și astfel să poată fi aduse în prezent, în cuvintele care le fac mai departe cunoscute, care le apropie de fiecare dintre noi în așa fel ca oricare atingere a lor să fie simțită, trăită, înțeleasă, descrisă.

 

Gabriel ENACHE  este licențiat al Facultății de Litere, Universitatea București, are un master în antropologie, e jurnalist cultural, poet, prozator și eseist…