forma tăcerii, de Cristian Fulaș, Editura LITERA
Sfârșitul unei vieți descrie o plecare, un fel de ieșire din teritoriile ei odată cu mișcările până atunci obișnuite ale fiecărei zile de aici, se spune, iar mai departe are loc recapitularea oricărui moment știut sau intuit de cei care însoțesc și supraveghează această definitivă trecere. Poveștile care se suprapun acestor gesturi ale sfârșitului sunt însoțite de bocet, de cuvintele lui spuse, cântate sau împrăștiate în sufletul fiecărui însoțitor, sau așezate în cuvintele necesare amplificării și desfășurărilor lui. Vocile care se însoțesc aici rămân pentru totdeauna ca martori implicați definitiv în ultimele zile și ore pe care corpul le mai petrece pe aici și de fiecare dată astfel însoțit.
Cristian Fulaș ne implică în forma tăcerii în întreaga desfășurare a acestui ineriorizat și intimizat ritual al despărțirii, în această exorcizare prin bocet și împreună cu vocile și cuvintele încăpute în tot acest timp al parcurgerii și al asumării lui odată cu continuarea necesară a vieții celei/celui care a plecat cu poveștile care astfel îi completează cu ce nu se vedea din viață, cu ce nu se putea spune decât cu aceste alte și altfel de voci,
… înfricoșător e că așa facem toți și așa fac toți cei din jurul nostru, îi părăsim pe muribunzi cu mult înainte să moară pentru că viața merge înainte și viii cu viii și morții, cu morții, ce vorbă proastă…
Vocile lasă poveștile despre viață să curgă, să se adune în cuvintele care îi asigură fluiditatea, cursivitatea necesară desfășurărilor pe lângă personajul ei făcând în așa fel ca aceste vieți paralele să își caute și să se alăture persoanei despre care spun, despre care vorbesc și îi completează astfel povestea întregind-o sau simplificând-o cu toate adăugările găsite sau cu toate necunoscutele care nu pot fi identificate și folosite pentru a umple o viață de altcineva, de alte persoane sau voci ale lor. Bocetul rămâne în continuare forma în care toate se așază și desăvârșesc în continuare amplificările toate.
… te uiți uluită la realitatea care te înconjoară, la realitatea pe care o urăști, la clopotele care bat indiferente la ritmul respirației tale și pentru asta ar trebui interzise, pentru că fiecare bătaie pare să încerce să-ți ia sufletul din tine și de aici încolo chiar mai sunt câțiva pași pe care nu ai vrea să-i faci, niciunul dintre noi nu vrea să facă pașii ăștia…
Bocetul din forma tăcerii își caută și își adaugă singur formele, cuvintele care îl pot dezlega și ajuta să se propage, să se adauge astfel celorlalte povești pe care gândurile le derulează și le pun în starea de a se căuta și de a se așeza firesc una lângă alta, una după alta în coerențele necesare completării și continuării oricărui rit de trecere, oricărei traversări ale acestor ultime vămi ale vieții spre cele ale morții.
… fără niciun argument, fără nimic, îmi închipui că dincolo mai e ceva, că tu ești aici doar o formă, o formă care tace, forma tăcerii…
Vocile se lasă auzite, mai departe ascultate împreună cu inflexiunile și nuanțele lor asupra fiecărui participant și ascultător, odată cu fiecare transmitere a oricărui mesaj și ale sentimentelor care îl însoțesc și îi fac înțelese formele prin care își face cunoscute mișcările (de) mai departe în aceste momente ale plecării, ale despărțirii care se lasă aici auzite, văzute, simțite și ascultate.
… știi că dincolo de lumea cealaltă a lumii celeilalte nu e iarăși o lume cealaltă și dincolo de lumea cealaltă a lumii celeilalte a lumii celeilalte nu e o lume cealaltă care la rândul ei are o lume cealaltă și o lume cealaltă a lumii celeilalte și o lume cealaltă a lumii celeilalte a lumii celeilalte și tot așa…
Citim în forma tăcerii, de Cristian Fulaș portrete mișcate grațios de cuvinte și așezate cât se poate de corect în tiparele vieților și poveștilor lor care se extind în bocetul însăilat de fiecare dintre ele și se lasă auzite în vocile fiecăruia scoase din fire și din gândurile în care erau așezate. Ne auzim mai departe pe fiecare dintre noi, ne facem ascultată vocea care ne spune și ne ajută să înțelegem cum ne-am obișnuit și cu frica, și cu singurătatea care ne locuiesc și care ne amintesc continuu despre destinația spre care ne îndreptăm odată și împreună cu poveștile care locuiesc și desăvârșesc viețile noastre spuse și ascultate de ceilalți.
Gabriel ENACHE este licențiat al Facultății de Litere, Universitatea București, are un master în antropologie, e jurnalist cultural, poet, prozator și eseist…