PLAYBOOK – Gabriel ENACHE – (Auto)portret

Ce am învățat de la Graham Greene. O istorie de familie, de Andrei Gorzo, Editura POLIROM

   Distanța nu (ne) propune întotdeauna sau de obicei o (în)depărtare iar distanțele păstrate față de model, de ce, cât și cum trebuie văzut din aceste anumite situații și apariții ale lor nu încurajează distanțarea ci mai degrabă mișcările acelor stări importante din accesibilitățile și senzitivitățile căutării, ale apropierii, și mai departe ale înțelegerii a cât mai multor gesturi și manifestări ale lor în (con)textele în care se vor regăsi și revedea de aici înainte, dar și în următoarele noi închipuiri și figuri care le vor transporta, care le vor impune împreună cu imaginile care le vor (de)scrie și povesti.

   Andrei Gorzo ne propune acest mod de a ne apropia de model, de a (ne) scrie și de a (ne) ține la curent cu mișcările, cu faptele, cuvintele și toate acele căutări ale lui în Ce am învățat de la Graham Greene. O istorie de familie, în această carte în care se expune și ne transmite povestea odată cu straturile și ramificațiile ei prin care vrea și încearcă să poată răzbi, să treacă de imaginea prinsă și rămasă în oglinda ce îl ține oarecum static, prizonier în apele ei uneori tulburi și adânci, sau blurate și să se mute, iar mai departe să fie viu cât mai firesc și cât mai aproape de cei care îi urmăresc și care îi (re)cunosc modelul și felurile în care se poate pune și rămâne în stările, în zgomotele mereu vii ale realității care le încape, care așa și-l poate adăuga și face să rămână cât mai mult și cât mai departe în toate aceste spații vii, neliniștite ale ei.

Nu mai vreau să știu. Oricum, pistele se pierd, martorii-cheie sunt morți, faptele nu mai pot fi reconstituite-și nici cine-a fost el. La urma urmei, ceva de felul ăsta se întâmplă aproape cu oricine, deși nu oricine are identități multiple și pașaport fals (măcar dacă ar fi zburat vreodată undeva cu el)…

   Gravitatea poveștii zugrăvită de Andrei Gorzo este atenuată de evadările pe care i le pune la dispoziție bogăția biografiei pe care (acum, astfel) o descoperă și în ale cărei anumite mișcări se recunoaște, se intersectează și își continuă firele vieții cu aceste (a)lipiri, adăugări și apropieri care îi marchează involuntar limite emoționale profunde, marcatoare, împovărătoare dar și eliberatoare, stări prin care își asigură empatic spațiile, fantele prin care se poate strecura și merge în acele teritorii care îi permit acele necesare apucături din lumea mereu extinsă de amintiri a libertăților, a permanentei deveniri care are loc odată cu această călătorie în spațiile până acum imaginate sau doar (de)scrise.

Mi-aș fi dorit să nu se termine niciodată acea primă vizionare, să nu mai ies din sala răcoroasă și aproape goală a Cinematecii Eforie, în ziua însorită de mai, să nu mai trebuiască să merg acasă (locuiam la sora mamei mele, eram la finalul epocii Mermond-pașaportul fals, vocile nervoase la telefon-, tata nu găsea de lucru, el și maică-mea vindeau lucruri din casă), să rămân în atmosfera lui Al treilea om, savurându-i detaliile de-atunci până în eternitate…

   Poveștile se amestecă, vocile personajelor de asemenea și se completează cu adăugări și cu amplificări continue ale lor, cu cât mai multe dintre amănuntele care le fac să fie și să rămână semnificative sau ca semne după care cititorul să se poată apropia de fiecare dintre aceste intimități mutate de Andrei Gorzo în spațiul public, pe scena aceasta deschisă unde fiecare gest al numitului (auto)portret își face cunoscute cât mai multe dintre acele trăsături care îl singularizează și care așa îi face chipul disponibil să se apropie, să se lase văzut de privitorul cititor, de cel care îndrăznește și poate să facă pașii apropierii, mai departe să se lase dus în indusele, caldele intensități ale lecturii și înțelegerii lor.

Da, Greene vorbea special pentru mine, iar parte din ceea ce-mi vorbea era combinația asta de fantasmagoric și sordid cotidian. Ea le vorbea presimțirilor care începuseră să-mi dea târcoale în casa aia ce căpăta de la o zi la alta un aer de nebunie…

   Citim și învățăm odată cu Andrei Gorzo că anumite întâlniri au loc și că fiecare atingere care s-a întâmplat atunci va rămâne tatuată definitiv pe epiderma ce i-a simțit și i-a primit touch-ul, senzația (ne)cunoscută care rămâne ca o atracție niciodată definită dar pentru totdeauna acceptată de corp, de fiecare simț treaz și disponibil al lui. Ce am învățat de la Graham Greene ne apropie de o istorie de familie în ale cărei cuvinte, povești și întâmplări ne întâlnim cu acele fapte ale (trans)formării, ale trecerii prin fiecare vârstă și poveste a ei îngăduite de viață și de neobositele ei rituri și transformări.

Apropo de shocking accident, există unul și în povestea pe care încerc s-o spun eu, numai că n-are niciun element de ridicol, ba are chiar un element de fabulos…

   Scris, descris, povestit și așezat în toate ramele și luminile posibile acest (auto)portret executat de Andrei Gorzo în Ce am învățat de la Graham Greene. O istorie de familie ne urmărește cu privirile și împreună cu toate cuvintele care îl (de)scriu, cu acelea care îl (tra)duc neobosit pentru ca înțelegerea noastră să se poată așeza în stările calme ale fiecărui gest pe care apropierea îl primește, îl acceptă și îl face inteligibil odată cu cât mai multe dintre imaginile și expunerile lor înaintea privirilor, lecturilor și a simțurilor noastre. Andrei Gorzo ne (pro)pune în (toate) aceste stări ale apropierii maxime de aceste (ne)înțelegeri ale vieții și ale închipuirilor și evadărilor ei acumulate de zilele, de nopțile și de vârstele lui știute, înțelese, trăite, cunoscute sau nu.

 

 

Gabriel ENACHE  este licențiat al Facultății de Litere, Universitatea București, are un master în antropologie, e jurnalist cultural, poet, prozator și eseist…