Elefantul de hârtie, de Riri Sylvia Manor, Editura Tracus Arte
Timpul în ale cărui alcătuiri poți scrie este acela în care știi că ești mereu prezent, că te poți vedea și citi într-o autobiografie continuă, într-o poveste mereu în căutarea completării cu cât mai mult se poate spune și scrie despre tine, despre mișcări ale tale și imaginile lor însoțitoare care se așază mai departe în contururi ce își (de)scriu la rândul lor silueta, împreună cu formele niciodată definitive în care te (men)ține viața cu tot ce te înconjoară și te încadrează pentru aceste niciodată complete cuprinderi. Poezia poate să aducă în cuvintele ei fiecare dintre aceste fețe ale poveștii, cât mai multe și cât mai ramificate întrupări ale lor.
Riri Sylvia Manor (își) identifică multe dintre aceste imagini și le pune firesc în cuvintele poeziei, în cuvintele care îi scriu și îi fac vizibilă totodată autobiografia, povestea în care ea se continuă și în care crește firesc, fără strâmtorări sau îngroșări care ar putea să atingă și să fisureze în vreun fel fiecare dintre aceste expuneri și expresiile (ne)căutate ale lor.
Nu sunt de nota zece
Nota zece e o infirmitate
Pentru un om care nu e Dumnezeu.
Nu sunt tare pe dinăuntru,
Numai pe dinafară sunt alcătuită din material neinflamabil.
Nu trec pe lângă întâmplări
Trăgându-le pe sfoară ca un păpușar
ațâțat de aplauze.
Nu îmi fac operații verbale sofisticate
De înfrumusețare a sinelui.
Nu întotdeauna zâmbesc
Atunci când plâng pe undeva.
Nu sunt cine crezi că sunt…
Fragilitățile există și împreună cu grația și tremurul lor sunt stări, sunt aduceri firești în lumină ale semnelor rămase în urma trăirilor și însușirilor lor, ale fiecărei mișcări îngăduite uneori de dureri încăpute în tristeți, în prelungirile lor prin zilele și nopțile recunoscute sau nu ale vieții. Sunt toate părtașe la facerea fiecărui cuvânt, la creșterea și la scrierea fiecărui poem din Elefantul de hârie, din această carte în care autoarea își expune și își explică autobiografia și resursele datorită cărora o poate menține și arăta pe fiecare dintre suprafețele textului, pe fiecare dintre suprafețele lumii parcurse de ea.
Oamenii străini
Navighează temerari lângă noi,
Câteodată își flutură mâinile și ne salută,
Câteodată își aruncă ancora înspre pământul nostru,
Câteodată aruncă săgeți otrăvite înspre noi
Dar NICIODATĂ
nu ne pot îndurera
Ca aceia care viețuiesc împreună cu noi,
în aceeași familie, în aceeași casă, în aceeași odaie.
Diferența dintre un revolver îndepărtat
Și un revolver
Pus la tâmplă.
Povestea (se) continuă și se scrie în fiecare poem, se lasă mai departe citit fiecare sentiment intuit și recunoscut, fiecare dintre frământările și întrebările aduse cu el în cuvinte. Totul este descris și închis în carapacea cuvintelor poemelor care le asigură protecția dar și disponibilitatea de a fi recunoscute de cel, de cei care se apropie de această autobiografie poetică, autobiografie pe care Riri Sylvia Manor a compus-o și a disponibilizat-o pentru fiecare dintre apropierile îngăduite și încurajate de lectură. Viața își continuă mersul iar itinerariile ei sunt atașate acestor cuvinte așezate de autoare în poezie, în țesătura întreținută de stările ei bune, melancolice, îndrăgostite sau împlinite uneori de tristețe, de zâmbete, de bucurii.
În portul mării pe care îl iau peste tot după mine
Aștept să vină
Corabia nuanțelor evadate
Din curcubeu.
Aștept și nu vorbesc.
Infuzia tăcerii mi-a pătruns în vine
Ceea ce spun nu poate lua niciodată
Forma exactă a gândului meu.
Aștept să tac.
Tăcând
Pot spune și ceea ce nu vorbesc.
Și în țara de dincolo de tăcere
Tânjesc după nuanțele rămase prizoniere
în curcubeu.
Povestea unei vieți este o poveste niciodată încăpută sau spusă de tot în cuvinte, niciodată așezată definitiv sau complet într-un tipar sau mai multe. Este și rămâne de fiecare dată loc pentru ecouri, pentru rostogoliri ale lor (în)spre lume odată cu gesturile și cu mișcările pe care le fac și le memorează (de)scrise de ele, de atingerile lor care au loc în stările (i)realității, ale visului, ale vieții în fiecare dintre încăperile ei vizitate, locuite, visate.
Partea
Cea mai frumoasă
A corpului
Este
Mișcarea
Ne apropiem și citim în Elefantul de hârtie o autobiografie deloc romanțată, o poveste despre sine însuși în care Riri Sylvia Manor își pune la îndemâna cititorului cât mai multe dintre mișcările ei prin viață împreună cu însușirile, cu emoțiile, cu gândurile care pot să încapă aici, în cuvintele poeziei pe care a scris-o descriindu-se și lăsându-se astfel mai departe văzută de cât mai multe priviri în cât mai multe dintre stările, situațiile și poveștile lor care au încăput în aceste delicate povești ale vieții, ale vieților cuprinse în intuițiile, în simțurile și mai departe în cuvintele ei.
Gabriel ENACHE este licențiat al Facultății de Litere, Universitatea București, are un master în antropologie, e jurnalist cultural, poet, prozator și eseist…
Facebook
WhatsApp
TikTok
