PLAYBOOK – Gabriel ENACHE – Armura

CARTEA RĂZBOIULUI, de Bogdan O. Popescu, Editura VELLANT

Cel ce reușește să se apropie, să cunoască și să înțeleagă războiul, cine intră în stările acestea care se nasc și se consumă în bătăliile lui începe întotdeauna prin a-și scrie armura, prin facerea ei din și odată cu acele cuvinte care îi desăvârșeșsc posibilitățile de a se proteja pe el, pe cel care le scrie și ne (s)pune mai departe despre ele în țesătura și strategia desfăcute în această întinsă și niciodată sfârșită poveste. Cine poate să scrie despre toate acestea va putea să poarte până la capăt armura neobosit, împreună cu fiecare dintre semnele încrustate pe suprafețele ei și cu cuvintele lor protectoare, odată cu fiecare pas îngreunat de purtarea greutății ei.

 

Războiul și luptele așezate în alcătuirile lui își cere scrisă cartea în care se vor putea mai departe consemna pașii fiecărei înaintări și ai fiecărei retrageri, ai oricărei simțiri a izbânzii sau a înfrângerii care se scriu și se lasă citite împreună, la un loc cu fiecare țipăt și cu tot ce înseamnă urale victorioase care ne spun, care ne ajută să înțelegem dureroasele fapte împreună cu trăirile lor care se desfășoară în fiecare vers, pe fiecare filă. CARTEA RĂZBOIULUI, cartea lui Bogdan O. Popescu, a războiului neîncheiat vreodată și probabil fără sfârșit, se scrie continuu și rămâne deschisă atâta timp cât vom putea să îi parcurgem, să îi citim și să îi înțelegem teritoriul marcat și impregnat de culori, de lumini, de întuneric, de frig, de arderi și de fiecare touch inclus în apropierile lor care mai poate să încapă în intensitățile, în scrierea și desfășurarea scrisă pe armura crescută de text ale acestor extinse, mereu amplificate și delicate sentimente.

eu nu îmi aduc aminte

din memorie nu aș putea să proiectez niciun film

cum au murit primii dintre noi, cum le-au fost secerate membrele

cum le-au fost tăiate gâturile

nu mai știu

nu mai știu nici cum am rupt florile să ți le dăruiesc, de ziua ta

nu mai știu nici cum am alergat strada, sau circul rotund

în mijlocul căruia era ursul tău polar

calul, sau căprioara nevinovată

nu mai știu nici ce am răspuns, când m-au întrebat

nu mai știu, nu mă zgâria, nu mă bate când răsare soarele

când îmi găsesc loc în cimitirele furate

să dorm un pic, nu știu

Armura textuală este scrisă cu scene ale războiului care se lasă astfel scos în relief de tot ce poate să încapă aici și să rămână mai departe în viață, ca martor iar Bogdan O. Popescu ne și desenează în CARTEA RĂZBOIULUI fiecare gest al acestor răsfrângeri, al transfigurărilor care îi însoțesc și îi prefigurează marșurile lungi, zilele și nopțile lungi ale căutărilor impuse de mai mult sau mai puțin cunoscutul/știutul inamic, inamic ce își lasă ca semn fiecare ascundere în orizontul mascat de crepuscul, de întunericul protector oarecum, dar care nu reușește să își consolideze, să își desăvârșească aceste strategice, obositoare retrageri din calea căutării poetului, căutare continuă care zvâcnește, sare în oricare stare recunoscută din lume lăsându-se astfel văzută în cuvintele din corpul fiecărui poem.

eu lupt să îmi apăr pielea

și sar, dintr-un loc în altul – uneori se vede luna, care înalță asaltul

alteori se văd stelele, care adorm pofta de moarte

și salvează cornutele traversând, adapă oștenii aleși

care își fac datoria pentru decorul inventat ca la carte

 

eu lupt să îmi apăr pielea, sar în zigzag

când nu mai am cuvinte trag, mă arunc în ceața carmin

fandez, mă retrag

tai din fiecare beregată puțin…

Peisajele și imaginile lor mișcătoare amestecă câmpul de luptă în decorurile lor generând stări și sentimente atinse de intensități, de induse trăiri alimentate de previziuni, de visări, de culori. Sunetele se lasă amplificate de ecouri care le ajută să parcurgă în siguranță tot acest teritoriu al bătăliei iar mai departe să se lase refractate de lumina ce se izbește de armura din care reflexiile ei aduc și induc necesarul calm care alimentează dorința, dorința ca tot ce se poate spune să se spună, să se elibereze de muțenia încurajată de stările și impunerile războiului,de rănile, durerile și cicatricile rămase în urma bătăliilor lui.

o sută de tancuri au trecut peste mâinile mele

prin pupilele mele, prin timpanele mele

au tras toate odată în imaginile pe care le vedeam cu ochii larg deschiși

au apăsat șenilele lor de metale ciudate pe sensurile mele

și pe crizantemele acestei toamne, în cele din urmă a mea…

Desenele, tăblițele lui Mihai Zgondoiu sunt în text reperele necesare protecției, ale apărării, dar nu și ale retragerii, nu ale replierii care ar opri sau întrerupe cuceririle, adăugările de până acum, de până aici. Sunt expuse pe aceste tăblițe mișcările grafice necesare decodării fiecărui ritual încorporat și păstrat de și pe această sofisticată, blindată armură poetică pe care artistul și poetul au desăvârșit-o aici și le-au marcat ca martori în densitățile cuvintelor și ale imaginilor încăpute pe toate suprafețele armurii, suprafețe transformate în diorame desăvârșite de mișcările vieții, ale morții, ale dragostei încăpute în ele și rămase aici în încastrările din desenele acceptate de cuvintele cărții .

era lumină pe vale, ce să mai, se vedeau și morții așteptând în picioare

și dorințele mele îngenuncheate

și gărgărițele golind fructele de suc cu trompițele lor subțiri

nu mai văzusem așa bine de o sută de ani

degetul, pe trăgaci, era sigur, relaxat, desenat cu diamante pe tăblița udă cu nisip a

secundei

a nopții de cărbune, a stării de așteptare fără de sfârșit a morții

care stătea să declanșeze avalanșa…

Imaginile, poemele, decorurile care le cuprind împreună cu fiecare extensie a lor sunt așezate, scrise de Bogdan O. Popescu pe acestă armură concepută special pentru a fi toate expuse, pentru a o face să se (s)pună întreaga cuprindere și fiecare dintre desprinderile din stările firescului care s-au adunat în cronicile din CARTEA RĂZBOIULUI, cronici mutate de poet în acest stop-cadru multiplicat și rostogolit permanent pe fiecare câmp, pe fiecare suprafață vizibilă și disponibilă a lumii să găzduiască momentele acestor nesfârșite bătălii. Luminile vieții, fragilitățile și sentimentele dragostei, dar și întunecimile și fricile însoțitoare ale morții, se lasă văzute și înțelese pe fiecare porțiune care se lasă văzută, mai departe citită din această armură (între)țesută cu blindajul perfect adăugat de stări, de sentimente împreună cu adăugările și trăirile lor încăpute în poveștile poeziei.

 

Gabriel ENACHE  este licențiat al Facultății de Litere, Universitatea București, are un master în antropologie, e jurnalist cultural, poet, prozator și eseist…