PLAYBOOK – Gabriel ENACHE – Apropierea

Isus al meu, de Gabriel Liiceanu, Editura Humanitas

   Apropierea nu impune limite și nu le ascunde, ci le aduce în stările ei imediate, le face cât mai simțită prezența, le propune vederii și simțirii, iar mai departe îi putem cuprinde cât mai mulți din acești pași posibili spre înțelegerea lor și către noile adăugări care se dispersează de acum încet și continuu cu fiecare pas dus la capăt al acestui proces oarecum intim și de lungă durată, și în fiecare urmă lăsată sau rămasă ca semn al trecerii prin fiecare moment și teritoriu al acestor stări, al acestor întrebări care se insinuează și devin părți vizibile ale acestui nou corp, corp mereu îmbogățit și adăugat odată cu fiecare atingere ce și-a trimis în fiecare fibră a lui tremurul, vibrația și sunetul inconfundabile ce se fac cunoscute în timpul acestei neobosite faceri, de-a lungul apropierii care nu poate fi limitată și nu se poate sfârși vreodată.

   

   Isus al meu, de Gabriel Liiceanu este povestea desfășurată și întinsă pe mari suprafețe de gând ale acestor înfățișări ale apropierii care se fac văzute odată cu fiecare mirare care trimite cititorul în aceste oglindiri și răsfrângeri ale ființei care (se) caută, care (se) întreabă și care încearcă neobosită să găsească și să poată să arate, să aducă la îndemâna cititorului fiecare gest pe care autorul la făcut pentru a putea să meargă cât mai departe, pentru a nu se opri și pentru a-și ține ochii deschiși de-a lungul întregii călătorii pe care a început-o și pe care vrea să o parcurgă cât mai conștient, cât mai în afara vreunui parcurs știut până acum, a unui coridor luminat sau întunecat deja străbătut.

Ei bine, pentru că așa stau lucrurile și pentru că Dumnezeu nu mi s-a arătat pe drumul căutărilor mele nici ca stâlp de foc, nici în vuiet de furtună și nici nu mi-a trimis Fiul în vis cu coroana de spini pe cap, îmi voi asuma riscul de a vorbi în deplină libertate despre o temă care la noi e încadrată de paznici severi, fie ei teologi de serviciu sau atei agresivi

   Fiecare exercițiu al gândirii propune și face cunoscute multe dintre stările exuberante sau sobre ale libertății, greutatea asumării și trăirii în apele lor adânci și cât mai multe dintre intensitățile care le însoțesc și care își consumă neobosite corpul care le caută și le adoptă, care le cunoaște astfel și le trăiește mai departe inervările, cutremurele și fiecare așezare de după ele, fiecare nouă (dez)ordine din care se va merge mai departe, cât mai mult, până unde se poate ieși și vedea lumina însoțitoare a eliberării atât de mult căutată și dorită. Apropierea impune libertatea ca pe o povară necesară a căutătorului pentru a putea să meargă mai departe, pentru a se putea așeza cât mai bine și cât mai mult în răspunsurile la întrebările lumii în care trăiește și pe care o locuiește. Gabriel Liiceanu merge și se așază în fiecare imagine ale cărei lumini le recunoaște, ale cărei elemente, personaje și mișcări ale lor în această poveste îi sunt disponibilizate de gând să se așeze în cea mai apropiată lumină, să vină cât mai în apropierea înțelegerii sale. Fiecare dintre aceste acceptări conduc firesc la întrebări care insinuează îndoiala, care caută să miște ideile primite de-a gata și să conducă la parcursul logic ce trebuie să încurajeze trecerea spre căi de ieșire spre lumina orbitoare care împrăștie și anihilează ilogicul și îndoiala.

Oamenilor nu le-a ajuns ceea ce le-a dat în chip esențial Isus: o învățătură a seamănului, legată de bunătate, milă și iubire, exemplul unui suflet limpede ca apa de cleștar. (Disimularea, ascunderea, opacizarea, duplicitatea interior-exterior pe care e construită viața noastră la Isus nu mai există. Întrupat, Isus nu avea, ca noi, acea recuzită de măști cu care circulăm prin lume.)

   Toată această devoalare a fiecărei (pre)simțiri a sufletului întrebător ne ajută pe fiecare dintre noi să vedem la rândul nostru cât mai departe prin fantele lăsate pentru a vedea de cuvinte, prin aceste firide ce trimit vederea dincolo de ele, în vastitatea care așteaptă să fie parcursă de privire, de noile de acum simțuri și mai departe descoperită de fiecare însoțire a trupului muritor și a gândului pentru totdeauna întrebător și salvat continuu de afinitățile și acordurile cu stările mereu amplificate ale mirării, ale neobositei căutări și induceri ale momentelor ei.

Ce splendoare! Un Dumnezeu circulând neîngrădit printre noi…

   Isus al meu este un catalog al întrebărilor care nu obosesc să se (s)pună, care își caută într-o călătorie niciodată terminată răspunsuri, repere pentru asimilarea corectă și în deplină libertate a mesajului ce nu își finalizează vreodată misiunea de a se mișca în toată vastitatea și în stările posibile și nelimitate ale libertății, ale aflării căilor care (con)duc la ea, stări care trebuie memorate și care trebuie să rămână pentru totdeauna în firea celor ce se apropie, a celor care îi văd și îi ascultă cuvintele. Suntem prinși de Gabriel Liiceanu în acest corp sincer și luminos pe care ni-l face vizibil această teză de doctorat la Dumnezeu, această întrupare în cuvinte, în mirări care vor și trebuie să definească întrebând apropierea și înțelegerea acestei continue faceri, a acestei neobosite desăvârșiri a gândului ce nu se lasă până nu se face astfel pentru totdeauna (re)cunoscut.

 

GABRIEL  ENACHE  este licențiat al Facultății de Litere, Universitatea București, are un master în antropologie, e jurnalist cultural, poet, prozator și eseist…