PLAYBOOK – Gabriel ENACHE – Adâncimi

Sindromul picioarelor neliniștite, de Ioana Unk, Editura NEMIRA

   Scufundarea ne propune firesc inițierea și coborârea în acele mereu necesare adâncimi care îi pot înțelege și recunoaște mișcările odată cu fiecare dintre zbaterile care însoțesc această lungă și intensă cădere, această alunecare sinuoasă în spațiul tăcut al poveștii care o (de)scrie în tot acest timp, care o face cunoscută și o apropie astfel de cât mai multe dintre aceste aspecte și stări, și de fiecare temperatură simțită și trăită odată cu aceste neobosite amplificări ale traversărilor acestor spații oarecum lipsite de sunete, dar păstrătoare și transmițătoare al fiecărui zgomot și al fiecărei mișcări care se vor face cunoscute odată cu oricare apropiere și cu toate însoțirile ei.

   Ioana Unk se apropie, vede și povestește despre toate aceste induceri ale vieții care se pot arunca în acest plonjon urmat de scufundarea în acele adâncimi în care se lasă cunoscute, citite și păstrate în cât mai multe dintre straturile și suprafețele firii care și le adaugă odată cu parcurgerea și cu trecerea în(spre) fiecare dintre spațiile acestor adâncimi căutate de fiecare cuvânt crescător de poveste al ei, de fiecare moment care se lasă povestit și împletit în aceste desfășurări și în fiecare dintre intensitățile (pre)simțite ale lor.

Deschide un alt document, cu notițele ei de lectură. De luni bune citește numai despre iubire, în toate formele ei. A strâns zeci de pagini de însemnări și maxime. Parcurge rândurile în diagonală, așteptând ca ceva să-i sară în ochi. Ideile care i-au plăcut cel mai mult sunt scrise cu verde. „Iubirea e o artă”, zice Erich Fromm. Așa o fi? Platon, în schimb, spune că e dorința omului de a fi întreg. Asta sună trist. A ajuns la un concept care îi place: iubirea ca ficțiune esențială. Ortega y Gasset a zis chestia asta. Exact ce vrea să scrie și ea, o ficțiune esențială despre iubire.

   Povestea în ale cărei adâncimi ne scufundă Ioana Unk își extinde domeniul luptei în fiecare dintre sunetele care îi recunoaște și îi acceptă mesajele împreună cu „învolburările” liniștii care le urmează, cu acele desfășurate mișcări ale personajelor prin tăcerile uneori lungi ale lumii prin care trec, pe care o parcurg și mai departe prin culoarele care le primește pașii care le întrețin călătoria împreună cu inițierile, cu întâmplările și mișcările din secvențele, din fragmentele și din fiecare episod expus al ei.

Încă din copilărie simțeam în unele nopți, în care nu reușeam să dorm, o senzație de agitație, ca și cum membrele nu-mi mai aparțineau și o forță externă nu le lăsa să stea locului. Pulsau dureros și nu le puteam liniști decât făcând mii de pași pe pardoseala din baie. Răceala plăcilor de gresie și mecanismul reflex de a pune pas după pas după pas erau singurul antidot la compulsia teribilă.

   Trăirile, stările, senzațiile și cât se poate de multe dintre înfățișările lor sunt așezate discret dar vizibil în atenția celui care se apropie și care vrea să vadă cât mai în adâncime și cât se poate de multe dintre fețele lor împreună cu gesturile care le scot în evidență, care le pun pe harta ce le menține la îndemâna vederii și a cunoașterii. Sindromul picioarelor neliniștite are în paginile ei, în poveștile care se desfășoară în cuvintele așezate aici, toate aceste elemente ale (ne)liniștii pe care le întreține povestea, lectura ei și participarea la parcurgerea și cunoașterea acestor adâncimi pe care Ioana Unk le-a intuit și ni le-a adus în apropiere, la îndemână.

Dintre toate viețile posibile pe care le putea trăi, dintre miliardele de identități pe care și le putea asuma, era prea devreme să-și aleagă doar una. Nu putea. Și nici nu voia. Perioada uceniciei nu s-a terminat, înțelegi? Așa, ca la Wilhelm Meister.

   Citim, traversăm stările (re)cunoscute sau nu din paginile cărții și ne lăsăm seduși de temperaturile prin care trecem odată cu scufundarea spre aceste adâncimi ale vieții pe care Ioana Unk le spune și le expune în Sindromul picioarelor neliniștite, în acest dublu LP în care își lasă urmele sound-ul pe care ea l-a intuit și l-a așezat mai departe în cuvinte, în cuvintele pe care textul le adaptează muzicii compuse special ca toate poveștile cărții să se regăsească în fiecare ton care le întreține atmosfera, povestea și muzica. Ioana Unk își urcă poveștile toate pe un portativ care se lasă descifrat și interpretat amplificându-l de fiecare cititor și de toate simțurile lui pregătite pas cu pas să se lase înțelese, apropiate și cunoscute.

 

 

Gabriel ENACHE  este licențiat al Facultății de Litere, Universitatea București, are un master în antropologie, e jurnalist cultural, poet, prozator și eseist…