PARADIGME DIN POST-IZOLARE – Robert MARIN – Sistemul și trei idei noi (dar nefericite)

Premisă – varianta sofisticată… „Stadiul oglinzii” este un concept din teoria psihanalitică a lui Jacques Lacan ce a plecat inițial de la marcarea momentului în care un copil (în jurul vîrstei de 6 luni) începe să se recunoască în oglindă, transformînd sinele într-un obiect ce se poate vedea singur din exteriorul său. În timp, Lacan a desprins acest concept de momentul pe care îl desemna în viața copilului și a ajuns să îl echivaleze cu structura permanentă a subiectivității și a „ordinii imaginare”. Reprezentarea sinelui în „stadiul oglinzii” în relație cu noțiunea de „dorință” situată mereu în afara sinelui, este profund viciată astăzi, conform unor interpretări oarecum neo-marxiste, de alienarea omului contemporan de semenii săi, de rodul muncii sale și de natură, în noul context (diferit de cel postulat de Karl Marx) al suspendării viitorului în „realismul capitalist” (vezi Mark Fischer). 

 

   Aceeași premiză – varianta simplificată… Trăim într-o societate în care nivelul de egocentrism al membrilor este atît de ridicat încît regulile de echilibrare ale jocului: cerere – ofertă, risc – răsplată, ordine legală – ordine spontană, au încetat practic să mai funcționeze. Există acum un consens suspect de larg între cei mai bătrîni, cum că tinerii de astăzi sunt expresia egocentrismului pur. Interesant este că odată cu reproșurile, cei în vîrstă, se delimitează de orice responsabilitate asupra felului în care tinerii au ajuns așa deplorabili cum sunt descriși, doar aceștia din urmă sunt singurii vinovați pentru că: nu au învățat mai mult (de la cine?), nu au muncit mai mult (alături de cine?), preferă prea mult confort tehnic: conexiune broadband, aer condiționat, cinci perechi de adidași pe an (achiziționate, instalate de cine?). Dacă tinerii de azi sunt numiți „generația Peter Pan” pentru că aparent refuză să se maturizeze, ar trebui să-i numim pe înaintașii lor „generația Petre Ispirescu” pentru încrederea pe care încă o au în basme. Există evident o problemă de gestiune a sinelui la tinerii de astăzi, dar aceasta este simptomul unei maladii care ne-a cuprins pe toți, indiferent de vîrstă. 

   Jonthan Haidt și Greg Lukianoff investighează în „The Coddling of the American Mind” cîteva din căile prin care părinții, animați de binele copiilor lor, ajung să le submineze șansele unei vieți bune. Chiar dacă subiectul este privit din perspectivă americană multe dintre lecțiile de aici par valabile global, subtitlul cărții s-ar traduce cam așa: cum intenții bune și idei proaste pregătesc o întreagă generație pentru ratare. Erorile de influență intergenerațională sunt sistematice, greșelile se fac în masă, simultan, parte dintr-o cultură a protecției aprobată tacit de toți cei implicați. 

   Iată trei dintre aceste idei turnate în capetele tinerilor, ce intuitiv, empatic, protectiv, pare că au sens dar care contrazic, cu rezultate nefaste, cîteva principii fundamentale din psihologia socială:

1. Ce nu te omoară te face mai slab… Evident, această editare a faimosului citat Nietzsche-nian „ce nu te omoară te face mai puternic” aparține unei retorici dramatice. Ce surprinde această idee sunt anticipările la limita paranoiei pe care mulți părinți contemporani o au în legătură cu securitatea fizică, emoțională sau economică a familiei lor. Acest trend aparține unei societăți ce a interiorizat noțiunea de conflict într-un mod nerezonabil , lucru evident în numărul de paznici, bodyguarzi, supraveghetori cu  uniforme caraghioase ce stau în suspensie aparent pe lîngă fiecare ușă. Realitatea psihologică este că cei mici și chiar și adolescenții sunt antifragili (în sensul definiției lui Nassim Nicholas Taleb), că doar prin expunere la adversități pot dezvolta anduranța și mecanismele de apărare necesare în fața pericolului și a neprevăzutului. Este drept că această expunere trebuie să fie treptată și plafonată la un anumit nivel de stres, dar eliminînd total dificultatea din viața unui tînăr este ca și cum, parafrazîndu-l pe Van Jones, ai scoate din sala de sport toate aparatele și toate greutățile, ai lăsa doar oglinzile, și te-ai aștepta apoi la performanțe sportive. 
2. Întotdeauna să ai încredere în ceea ce simți (în sentimentele tale)… Egocentrismul aparent al tinerelor generații vine cel puțin parțial din încercarea părinților lor de a le construii un cadru în care lumea se arată doar din perspectivă personală. Sunt mulți oameni în vîrstă ce consideră că în viața lor au ezitat prea mult în a se pune pe sine pe locul întîi, că nu au ascultat mai mult de ce au simțit și că au așteptat, cu rezultate nesatisfăcătoare, soluții raționale, de compromis, mediate de o ordine socială care ia dezavantajat. Aceștia au devenit educatorii de acum și, predicînd din galeria regretelor, par deciși să nu își lase urmașii să repete aceleași „greșeli”. A fi convins cu suficiență că ceea ce simți sau îți trece prin cap, uneori arbitrar, este întotdeauna corect, poate fi periculos pentru că din punct de vedere psihologic suntem înclinați către raționalizare emoțională și către predilecția confirmării. Fabulații excentrice proclamate ca adevăr personal  reprezintă de cele mai multe ori doar suportul viitoarelor decepții, realitatea și sentimentele indivizilor au mici șanse de suprapunere.
3. Viața este o luptă între oameni buni și oameni malefici… Polarizarea societății de astăzi se datorează în parte felului în care fiecare dintre noi suntem extrem de îngăduitori cu noi înșine și extrem de severi cu cei ce gîndesc diferit, cu prea multă ușurință vedem în noi virtutea absolută iar în ceilalți, clasați ca inamici, răul încarnat.  Realitatea psihologică este că suntem predispuși la tribalism și gîndire dihotomică, iar încurajarea acestor stări va spulbera posibilitatea unui spațiu comun al coexistenței și al colaborării.

   Aceste trei mari neadevăruri nu sunt niște idei recent inventate, folosite doar în scurtele interacțiuni dintre părinți și copii, ele sunt produsul unei îndelungi acumulări pasive de idei și motivații proaste, sunt expresia individualismului și a unei moralități viciate, uniform distribuite la scara întregii societăți. Tinerii de astăzi sunt deseori proiectați într-o fantezie delirantă (creată de adulți neconsolați) sub standardul protectiv al siguranței totale, a încrederii oarbe în propriile rătăciri, a virtuții autoproclamate, în timp ce realitatea ne cere de fapt: toleranță la risc, spirit analitic, și o minimă evaluare critică a sinelui.

 

ROBERT  MARIN  este absolvent de Arhitectură și de… „Carabellă”  târgovișteană.