PARADIGME DIN POST-IZOLARE – Robert MARIN – Sistemul și problema distincție vs. simultaneitate

În spiritul a ceea ce sper că este o polemică utilă, voi încerca să expun un punct de vedere alternativ la teza de bază din Tableta de miercuri – Dictatura fără dictator, a lui Pompiliu Alexandru.

Nu supun dezbaterii existența unei dictaturi medicale, nici echivalența între marginalizarea socială de acum și arderea pe rug de demult, chiar dacă pe astfel de teme concluziile mele sunt substanțial diferite de cele ale lui Pompiliu. Subiectul care mi se pare interesant de adus în conversație este viziunea monolit asupra lumii ce stă deseori la baza argumentării unor descrieri universale, general valabile, cu puține excepții și acelea eventual accidentale (desigur, atunci cînd descriu atît de generalist substratul argumentării din Tabletă mă fac vinovat tocmai de păcatul generalizării cu care pretind că mă lupt). Monolitizarea vine din ideea că lumea are un singur liant, că liantul este observabil și descriptibil într-un singur set de observații și că foarte recent această substanță de coeziune a lumii a fost înlocuită. Există o ipoteză bine argumentată cum că societatea ideală are la bază distincția între religie și secularitate după reguli clare, reguli de sistem. Acest punct de vedere este îmbrățișat și de mulți conservatori în încercarea de a proteja contradicțiile din interiorul gîndirii religioase universaliste, de atacurile logicii abstracte cu care știința își autovalidează propria universalitate. Conform acestei perspective, pericolul momentului este înlocuirea unui set de reguli clare și bune (ce mediază adevărul absolut religios cu adevărul relativ științific) cu un set de reguli neclare și proaste (cele ale adevărului științific absolutizat dar niciodată fix, mereu transformat de o perpetuă autocorectare). Există însă gînditori care sunt de părere că nu am înlocuit un set de reguli cu alt set de reguli, o universalitate cu alta, ci că încercăm, pe fondul neconsolării, să păstrăm în regim de simultaneitate seturi de reguli divergente, să menținem în același timp mai multe universalități, generînd astfel un multivers aparent nereglementabil. Voi încerca să prezint această a doua ipoteză, cea a simultaneității (a coexistenței dificile între sisteme de reguli incompatibile), în contrast cu cea a distincției (a înlocuirii totale a unui sistem de reguli cu altul) din altă perspectivă decît cea din textul Tabletei de miercuri. Va părea probabil că voi vorbi despre cu totul altceva pentru că abordarea care urmează este în cheie mai degrabă culturală decît politică. Consider însă că subiectul de bază este același: cum procesăm la nivel personal sentimentul neputinței ce ne domină în confruntarea cu aparatul lumii contemporane.

Sociologul german Ulrich Beck consideră că omenirea se situează astăzi în „Epoca lui Și”, dacă secolul trecut, parafrazînd-ul pe Wassily Kandinsky, a fost veacul lui „unul sau altul”, acum trăim sub semnul lui „și”. Particula „și”, pe lîngă semnificația aditivă ce presupune adăugare, acumulare, este astăzi  simbolul suprapunerii, al simultaneității. Această idee este în linie cu distincția pe care Gilles Deleuze o face între „societățile disciplinare”, specifice perioadei industriale, și „societățile controlului”, din epoca postindustrială. Disciplina se formaliza în trecut sub aspectul granițelor, ale teritoriilor spațiilor vieții, puteai fi de exemplu ori la școală ori acasă,astăzi controlul se exercită la nivelul accesului, ceea ce permite individului (sau „dividului” cum îl numea Deleuze) să fie simultan și la școală și acasă. Educația publică din perioada pandemiei este un exemplu concret de trecere de la opțiunea clară între „unul sau altul”, la mediul simultaneității lui „și”.

O ilustrare a acestei transformări se regăsește evident la nivel de… ilustrare. Beck pleacă de la arta clasică, vezi fanteziile macabre ale lui Hieronymus Bosch sau Somnul rațiunii naște monștri a lui Goya, ajungînd în modernitate, vezi Guernica lui Picasso, și atrage atenția asupra faptului că reprezentarea negativistă a condiției umane încă făcea referire la ordinea morală binară a Raiului și a Iadului, a rațiunii și a nebuniei, a războiului și al păcii. Astăzi arta operează în teritoriul confuz al lui „și”, cei ce nu se pot desprinde de vechile sensibilități înregistrează spectrul simultaneității ca fiind absurd, chiar și cei mai progresiști sunt de acord că absurditatea realității bate teatrul absurd, dar din motive diametral opuse de cele ale conservatorilor. Pînă și ideea de „motive diametral opuse” pare o relicvă din vremea lui „unul sau altul”, ni se cere să inventăm un nou sistem metric al polarizării. Este greu de anticipat pînă unde se va întinde confuzia, dacă vom face eforturi raționale de a o descifra, dacă vom încerca să îi ghicim alcătuirea, dacă ne vom resemna (așa cum deja am făcut-o în multe secvențe ale vieților noastre), dacă ne vom opune isterici unui parcurs pentru care deja am bifat OK la secțiunea termeni și condiții. Trebuie înțeles că nostalgia nu este o salvare, nu ne mai putem întoarce la „epoca de piatră” a lui „unul sau altul”, ne-am predat lui „și” înainte să ne dăm seama. În „Epoca lui Și” validitatea universală a expirat, distincțiile clare tind să dispară, apar noi criterii din ce în ce mai complexe pentru verificarea clasificărilor. „Fiecare epocă are propriul Sisif moral și epistemologic – întrebări precum: ce este o viață bună, ce este o bună guvernare, ce produce o bună societate, o bună familie. Toate structurile sociale, morale, estetice, au, cel puțin implicit, cîte un răspuns la aceste întrebări, conform epocii în care au fost formulate, cu aspirații de validitate universală. „Și” pune în dubiu aceste pretenții. Pe de o parte regimul „unul sau altul” seta limite teritoriale între contradicțiile ce apăreau la intersecția dintre diverse proclamații universaliste despre viața bună, societatea bună, religia bună, și făcînd acest lucru difuza conflictele. Pe de altă parte, în „Epoca lui Și” distincțiile clare și clasificările dispar. Vedem acest lucru astăzi în întîlnirile de zi cu zi … dintre pretențiile universale ale celor două mari culturi ale Europei: creștinismul și secularitatea modernă” Beck folosește termenul „Sisif” făcînd referire la aceste întrebări care se pun din nou și din nou pentru că de fapt răspunsurile sunt imposibile. Într-un fel am putea spune că identificarea unui răspuns satisfăcător la întrebarea „ce este o viață bună?” este mai probabilă în „modularea” simultaneității lui „și” decît în „matrița” lui „unul sau altul”.

Chiar dacă regulile de altădată s-au transformat astăzi într-un „complex parametric” în continuă transformare (mai multe despre spațiul parametric într-un text viitor… sper) nu trebuie să disperăm, ordinea lui „unul sau altul” există încă în arhiva culturală a lumii în care trăim, o să înțelegem probabil mai multe despre distincția dintre bine și rău dacă pe lîngă, să spunem, piesa Borders a lui M.I.A. (lansată în 2016 ca reacție la criza refugiaților din Siria https://www.youtube.com/watch?v=r-Nw7HbaeWY ) revizităm și Guernica lui Picasso sau Somnul rațiunii naște monștri a lui Goya de care aminteam mai sus. Seturi de informații corecte, o minimă competență analitică, o expunere culturală diversă, sunt încă mijloace viabile de a forma o viziune asupra lumii chiar și în relativista „Epocă a lui Și”. Depindem mai mult ca înainte de calitatea și cantitatea de informație pe care o putem accesa și, mai important, de capacitatea de a naviga eficient în interiorul acestor uriașe mase de date nesortate. De fapt în „Epoca lui Și” trebuie să descoperim singuri distincțiile care erau trasate de sistem în vremea lui „unul sau altul”, trebuie să facem diferența între revelare (înțelegerea substanței) și relevare (înțelegerea formei – relevarea este un proces tehnic invers proiectării în care un obiect deja construit este măsurat și reprezentat în formă abstractă într-un document numit releveu).  „Cum vedem lumea depinde esențial de „viziunea asupra lumii” (în ambele sensuri larg și restrîns) care determină gîndirea și modul selectiv în care angajăm percepția. Karl Popper a trasat o distincție între o teorie a cunoașterii de tip „far” și una de tip „căldare”. Conform celei din urmă, recoltăm strugurii realității și îi transformăm în vinul cunoașterii în „căldările percepției”. Teoria „farului” se opune „căldării” prin aprinderea activității intelectuale într-o lumină a căutării fără de care nimic nu poate fi de fapt văzut. Realitatea poate fi randată vizibil doar prin concentrarea razelor întrebărilor noastre, conceptelor noastre, și în cele din urmă a „viziunii asupra lumii”. Fără puterea culturală a „viziunii asupra lumii” ființele umane ar fi un fel de monstru amorf – fără sens al direcției, fără capacitate de autocontrol, un haos de impulsuri spasmotice și emoții vagi (Clifford Geertz). Viziunea morală asupra lumii, găsindu-și expresie estetică în hărți ale lumii, poate, urmărind „farul” cunoașterii, să reveleze anumite realități specifice în timp ce pe altele le va camufla. Realități ce conțin diferite tipuri de informație. Putem înțelege mai bine acest lucru comparînd o hartă medievală ca „Mappa Mundi” cu capturi luate din Google Earth. În prima, conexiunea directă între viziunea asupra lumii și harta lumii este evidentă prin diferite componente – identificarea geografică a diferitelor rute și inventarul lumii fizice, sacrul, reprezentarea cosmologică a credințelor religioase dominante și o lume seculară în luptă pentru recunoaștere, și nu în ultimul rînd, o estetică a narațiunii – totul din unitate. Această unitate este spulberată în Google Earth unde fotografia sau modelarea estetică înlocuiește pictura, iar perspectiva Sputnik înlocuiește reprezentarea religioasă a lumii.” Citatele selectate sunt din textul „Epoca lui Și” al lui Ulrich Beck publicat în L’Architecture D’Aujord’hui, nr. 384, Iulie-August 2011.

 

ROBERT  MARIN  este absolvent de Arhitectură și de… „Carabellă”  târgovișteană.