„Fenomenologia este o ramură a filosofiei europene „continentale”, care încearcă să înțeleagă lumea din experiența ființei ca prezență întrupată în acea lume. Aplicată arhitecturii, o perspectivă fenomenologică aspiră să asigure ca primatul experienței să nu fie pierdut în adresarea complexității sau a supradimensionării dezvoltărilor moderne, sau, ca acest primat să nu fie sacrificat sistemelor abstracte de compoziție spațială care ratează recunoașterea diferenței dintre locul trăit și spațiul geometric.” Richard Weston – 100 Ideas that Changed Architecture.
1.Arhitectul și teoreticianul Juhani Pallasmaa este foarte preocupat de componenta fenomenologică a artei și arhitecturii și mai exact de transferul instant de senzație între obiect sau spațiu și privitor. Într-o scurtă conferință intitulată „Complexitatea simplității – structura interioară a imaginii artistice”, construită în jurul ideii de bază că simplitatea este o complexitate rezolvată, Pallasmaa își încheie prezentarea cu un citat atribuit lui Constantin Brâncuși „Arta trebuie să ofere brusc, dintr-o dată, șocul vieții, senzația de respirație”. Pentru cei cu mai multă răbdare iată întreaga conferință: https://www.youtube.com/watch?v=CXzqGkATZqg&t=334s
2.Unul dintre poeții mei favoriți, Dan Sociu, spune că poezia este o descărcare directă a conștiinței, poezia nu este subiect de creație ci unul de emisie, nu cumva să fie vre-o invenție pe acolo. Chiar și atunci cînd încearcă să explice ceva, în timpul unui interviu de exemplu, cînd ar trebui să existe un scop în acțiunea lui și anume de a te face pe tine ca ascultător să înțelegi, cuvintele lui Sociu nu fac nici un efort în a se adapta la nevoile tale, ele ies pur și simplu dezinteresate de atenția ta. Este clar că ai în față un autor și totuși ce ajunge la tine pare rezultatul unei evoluții nederanjate.
3.Alchemist
Există un restaurant în Copenhaga numit Alchemist care propune oaspeților un tip spectaculos de experiență definit de autori ca „holistic cusine” https://www.youtube.com/watch?v=ioqEUxpGjEI . Ce vreau eu să comentez în aceste rînduri este lumina din sala de mese a acelui restaurant, spațiul este complet opacizat față de exterior, întreagul sistem de iluminat este atent controlat. Suprafața meselor este luminată punctual cu niște lămpi miniaturale ce pleacă chiar din blatul pe care îl deservesc, tot efortul de a localiza sursa de lumină și aria luminată a fost necesar pentru a lăsa cupola plafonului complet neatinsă spre a deveni astfel suport de proiecție pentru cele mai spectaculoase imagini în mișcare pe care le-ați văzut probabil într-un restaurant. Desigur o astfel de tentativă de seducție artificială poate părea un efort disproporționat față de rezultat, de ce să te chinui să simulezi bolta înstelată a nopții, chiar și cu imagini fantastice suprapuse, cînd noaptea ai parte de această experiență în mod natural. Lăudabilă aici nu mi se pare simularea în sine ci tentativa de deconstrucție a senzațiilor privitorului și recompunerea lor într-o formă distinctă de experiență. Exemplul meu este cam pretențios, ce vreau de fapt să sugerez este mai bine sintetizat în citatul următor. „Între apus și răsărit, ne mobilăm cu iluminări confecționate de noi, lumini pe care le putem aprinde după dorință. Aceste lumini nu pot fi comparate cu cea a soarelui, ele sunt prea slabe, prea lipsite de suflu cu pîlpîiala lor și cu răspîndirea lor grăbită de umbre. Dar cînd ne gîndim la aceste lumini pe care le fabricăm noi înșine, ca la niște tentative de eliminare a întunericului, cînd ne gîndim la ele ca la niște lumini de noapte, ca accentuare a nopții, ca luminișuri intime decupate din întuneric, ele pot deveni frumoase, ele pot avea o magie a lor. Ce lumini vrem să aprindem între apus și răsărit? Ce vrem să luminăm: clădirile, orașele, peisajele? Cum și pentru ce durată?” Peter Zumthor – Thinking Architecture.
ROBERT MARIN este absolvent de Arhitectură și de… „Carabellă” târgovișteană.
Facebook
WhatsApp
TikTok
