Înainte ca Biserica Catolică să sanctifice un candidat se ține un fel de proces, relativ nespectaculos pentru că sentința este deja știută. Există totuși un lucru special în acea simulare și anume prezența unui „avocat al diavolului”, un personaj, invitat de Vatican, căruia i se cere să se opună propunerii și să prezinte o motivație, conform căreia, viitorului sfînt să îi fie refuzat accesul în nomenclatorul catolic de specialitate. De exemplu, Christopher Hitchens a fost în mod oficial avocatul diavolului împotriva beatificării celei ce a devenit Sfînta Tereza de Calcutta (Maica Tereza).
În numele diversității de opinie mă văd nevoit să îmi asum rolul ingrat de oponent, cel puțin parțial, al moțiunii „Rege pentru totdeauna” (din 20.08.2020) a colegului de gazetă Teodor Constantin Bârsan. Termenul de avocat al diavolului ar fi disproporționat în ceea ce mă privește, am însă cîteva obiecții pe care simt nevoia să le exprim, oricît de puțin convingătoare ar fi acestea. Operez sub un cod CAEN de tip „liber profesionist” dar mă ciocnesc foarte des cu mediul corporatist, sunt fascinat de cultura organizațională a acestor companii, de protocoalele de acțiune și comunicare, de modul în care au instituționalizat, mult mai eficient decît ideologiile politice, imaginea de sine a angajaților, arhetipurile dezideratelor lor, spațiul emoțional acceptabil. Din acest motiv aștept săptămînal, cu mult interes, rubrica lui Teodor „Jurnal de corporatist”, pentru un observator distant, ca mine, textele sunt deconectante, informative și deseori chiar material pentru inspirație. Înțeleg din „Rege pentru totdeauna” că două dintre modelele autorului sunt Jordan Peterson și Elliot Hulse și că definitorii pentru construcția de sine sunt: munca (în rol de acțiune constructivă), rezistența la durere (ca potențator al muncii prin împingerea limitei) și viziunea (ca instrument de determinare a scopului). Aceste trei repere identificate de Teodor: efortul, sacrificiul și viziunea mi se par întradevăr esențiale în formarea de sine și pentru că mă preocupă aceste subiecte de ceva timp, voi folosi această situație ca pretext să mă pronunț și eu asupra lor.
În filosofia clasică avem definită credința ca o „atitudine către adevăr”, iar cunoașterea ca o „credință adevărată justificată” (în modernitate s-au mai încurcat puțin lucrurile cu dispute interminabile pe tema criteriilor ce acoperă problema justificării, ceea ce a condus la situații de tipul „cazurilor Gettier” și alte deconstrucții ale cunoașterii). Sărind totuși peste tehnicalități este ușor de înțeles că există posibilitatea să intuiești, să adopți, să te împiedici de un adevăr, iar în acest proces să confunzi bănuiala sau credința cu argumentarea sau cunoașterea. Distincția este importantă pentru că un adevăr sosit doar pe calea opiniilor sau care are o construcție justificativă greșită este neverificabil și arbitrar ajustabil, în timp ce un adevăr ca produs al cunoașterii este continuu corelat cu argumentele care îl validează. Chiar dacă operezi cu noțiuni adevărate, necunoașterea, neînțelegerea lor, te poate conduce către rezultate false. Spuneam că sunt de acord cu Teodor că cele trei elemente formative selectate de el sunt cu adevărat importante (evident mai sunt și altele), sunt în dezacord însă cu forma în care au fost prezentate și cu felul în care le-a fost sugerată justificarea.
Jordan Peterson s-a transformat în ultimii ani în „imaginea paternă a Americii”, a ajuns faimos în urma unor dispute publice în care a apărat , după unii cu succes, valorile patriarhal tradiționale în societatea contemporană, care este prea corectă politic și prea indulgentă cu văicăreala și cu marginalul (această descriere a lumii am întîlnit-o în mod paradoxal la oameni care se văicăresc că sunt marginalizați). Din fericire, Peterson nu este doar o personalitate Youtube, este un intelectual autentic (ceea ce nu cred că se poate spune despre Hulse), cu o acreditare academică și profesională de excepție și cu o operă publicată importantă care, chiar dacă nu este încă foarte vastă, este cu siguranță foarte bine vîndută. Cartea sa „12 reguli de viață” este un ghid util (dacă este citită cu discernămînt critic) pentru cei ce vor să își pună viața în ordine și este net superioară cărților tipice de auto-ajutor sau motivaționale. Neajunsurile autorului nu sunt atît la nivelul cărților cît mai degrabă la cel al dezbaterii publice pe care o curatoriază. Sunt milioane de oameni, aproape toți bărbați, care găsesc în discursul lui Peterson resorturile recuperării demnități (pierdute), aproape exclusiv prin bravură și simulare.
Am două categorii de probleme cu Jordan Peterson. Prima ține de niște diferențe de interpretare ce pînă la urmă rămîn deschise medierii. Un prim exemplu din această categorie ar fi chiar subtitlul cărții mai sus amintite „Un antidot la haosul din jurul nostru”. Peterson prin 12 reguli clare, necesare și suficiente, propune cititorului planurile de realizare a unei „cazemate” personale care să îl protejeze pe acesta de un exterior obscur. Problema este că o fortificație are valoare doar în fața unui inamic, ea nu este un antidot al haosului ci un pol al acestuia. În numele unei individualități puternice, Peterson propune construcția unui sine beligerant, care prin postură și determinare poate avansa în poziția dominantă a ierarhiei de interes. A doua categorie de probleme, mai grave, sunt generate pentru mine de discursul public al lui Peterson. Autorul canadian prezintă natura masculinității ca pe un conflict între ideile pe care el le promovează – responsabilitatea individuală, și obiectul resentimentelor sale – după caz: feminismul progresist, intelectualii francezi ai anilor 70, catedrele stîngiste ale tuturor universităților americane. Instalat în poziția de teoretician al bărbăției, Peterson își coalizează adepții după o filosofie împrumutată parcă de la galeria suporterilor Rapid: „Singuri împotriva tuturor!” Există cu siguranță o criză de modele la nivel global dar Jordan Peterson este, îmi pare mie, un exponent de vîrf al acestei crize și nicidecum o soluție.
„12 reguli de viață” este o carte în care putem găsi consolare, ne poate ajuta să înțelegem că mare parte din nereușitele noastre se datorează unor reguli naturale imperceptibile, unor abilități neexersate sau a unui sistem de valori eronat. Deturnarea acestor reguli către un Darwinism social de paradă produce o încredere în sine înșelătoare. Victoriile împotriva unor inamici fictivi te fac rege doar pentru o zi.
(Va urma)
ROBERT MARIN este absolvent de Arhitectură și de… „Carabellă” târgovișteană.
Facebook
WhatsApp
TikTok
