PARADIGME DIN POST-IZOLARE – Robert MARIN – Rătăciți în tradiție –III-

„Ființe umane în mulțime / Ce este o mulțime pentru un rege? / Ce este un rege pentru un zeu? / Ce este un zeu pentru un necredincios?” (nimic)… Basme, sistemul de simboluri în care desenăm lumea este alcătuit până la urmă doar din vorbe. Acțiunile noastre sunt motivate prin povești, înșiruiri de cuvinte, ce produc efecte benefice, cooperare, conviețuire, dar și, mult prea des, nefericire, conflict, suferință. 

 

Îmi este greu să mi-l imaginez pe Putin construind argumentații teoretice pentru deciziile sale politice, cu siguranță însă cuvintele ce se îngrămădesc intuitiv în monologul interior al președintelui rus au un fir narativ inteligibil. Observatorii culturali, pentru care vorbele au mare importanță, încadrează poziția lui Putin sub o umbrelă filosofică oferită de autori precum Ivan Ilyin (1883 -1954) sau Aleksandr Dughin (1962 -). Acesta din urmă, foarte activ în mediile conservatoare, cu adepți numeroși și în România, a produs o sumă de cărți în care analiști specializați caută un sens în legătură cu mișcările recente ale rușilor. Unii definesc producția lui Dughin ca fiind gândire tradiționalistă, alții o numesc o filosofie a frustrării, una peste alta, săracă se pare în soluții normative dar foarte bogată în resentimente, profund antimodernă și antiliberală, această filosofie oferă material de tribună pentru cei ce privesc mai mult în urmă decât înainte. În „A patra teorie politică”, Dughin prezintă o viziune a lumii, sau mai bine zis un început de viziune, în care este foarte clar ce este neconvenabil și foarte vag ceea ce este de făcut. Pe scurt, autorul rus, declară filosofia politică a liberalismului ca victorioasă peste celelalte două concurente ale secolului XX, comunismul și fascismul, dar  îi pune și acesteia diagnosticul fatal al morții cerebrale, împrumută cât poate din filosofia postmodernă franceză pentru a expune neajunsurile modernității și cât poate din existențialismul german pentru a anunța o a patra teorie politică, ce inevitabil le va înlocui pe celelalte trei (dintre care mai supraviețuise de fapt doar una). 

 

Lumea unipolară a hegemoniei anglo-saxone va dispărea și va fi înlocuită cu una multipolară dar, din ce-am răsfoit eu prin scrierile lui Dughin, se pare că această  multipolaritate nu va fi vre-o diversitate de filosofii dispuse să conviețuiască amestecat într-un spațiu global comun, ci va fi de fapt o sumă de unipolarități mai mici, mai aprige, suverane în ariile lor de manifestare. Unul dintre acești poli va fi Rusia, trezită din somnolența istorică a ultimelor decade, cu toate formele rusești de înțelegere a vieții, a suferinței, a individului, a destinului divin, etc. Propunerea este monumentală, urgentă, dictată de destin, soluțiile însă sunt inexistente, sau, atunci când pot fi întrezărite, sunt  învăluite misterios în misticism, istoricism și alte arii difuze ale expresiei. „În căutarea subiectului celei de a patra teorii politice trebuie să intrăm curajos într-un nou cerc hermeneutic. A patra teorie politică este întregul ce nu a fost încă suficient identificat și descris, este alcătuit acum din ideile propriului subiect, sugerat și el doar în mod preliminar. Mișcându-ne continuu între incertitudinile întregului și ale părților vom identifica gradual, cu mai multă precizie, care este miza și ce este necesar. Acest proces pornește de la negarea a ceea ce a fost înainte, de la rejectarea vechilor cercuri hermeneutice: liberalismul și individul, marxismul și clasele sociale, fascismul / nazismul și statul / rasa… De la un anumit punct dezvoltarea celei de a patra teorii va prezenta caracteristici științifice și raționale care, deocamdată, se pot doar întrezări în spatele intuițiilor zguduitoare și a sarcinii revoluționare, herculiene, de a răsturna vechile ideologii.” Critica lui Dughin la adresa societății liberale atinge și probleme ce merită discutate, de exemplu autorul rus punctează faptul că filosofia liberală, sub stindardul drepturilor inalienabile ale lui John Locke, a produs în parcursul „luării în proprietate” a continentului nord american un număr de victime umane comparabil cu nazismul sau comunismul . Printre altele, autorul spune că ideea de progres, ce stă la baza sistemului euro-american, este imorală în sine pentru că progresul este folosit ca un criteriu de departajare între bine și rău, descriind societățile ca fiind bune (progresiste) sau rele (regresive, tradiționaliste), iată, ne spune Dughin, sursa primară a rasismului profund ce macină societatea liberală. Autorul rus consideră progresul, creșterea, ca fiind fenomene „monotone” ce ar trebui abandonate ca funcție directoare socială și înlocuite cu: „vitalitatea, rădăcinile istorice, tradiția și eternitatea”.  Când spune vitalitate cred că se referă la dreptul celui puternic, când spune rădăcini istorice se referă la legitimizare prin povești ale originii formulate convenabil celui ce își impune cu forța de fapt legitimitatea, când spune tradiție se referă la o continuitate dovedită printr-un mostrar pur subiectiv, când spune eternitate nu cred că înțeleg la ce se referă.  Sub presiunea lui „așa ceva nu se mai poate” sau, mai simplu, „eu nu mai suport”, Aleksandr Dughin livrează un discurs al frustrării ce poate fi ușor prizat de cei ce se revendică normali într-o lume anormală, în care ei, „normalii”, sunt marginalizați sistematic în favoarea aberanților. Poziția „normală”, până acum pasivă dar nevinovată, își riscă sufletul nemuritor dacă va accepta mai departe omogenizarea ei cu „anormalitatea”.

 

Găsim ușor în spațiul românesc adepți ai acestui tip de discurs, de obicei figuri de tip Dan Puric sau Sorin Lavric, personaje de anvergură relativ mică. Din fericire însă, o bună parte din intelectualitatea conservatoare autohtonă este definitiv imunizată în fața promisiunilor rusești. Mulți au o repulsie automată la orice propunere de teorie politică venită din spațiul rus, se pare că memoria traumelor istorice este mai puternică decât apelul la pan-ortodoxie (în ciuda citatelor din Culianu sau din Blaga cu care Dughin îi ademenește pe cei de simțire românească). Editura Humanitas, unde gândirea tradiționalistă este bine reprezentată, a publicat în 2016 cartea Statele Unite și noua ordine mondială – o dezbatere între Olavo de Carvalho și Aleksandr Dughin. Acest volum, promovat de intelectuali ca Vladimir Tismăneanu sau Horia Roman Patapievici, și-a propus tocmai separarea lui Dughin, descris ca extremist beligerant, de curentul gândirii tradiționaliste legitime, reprezentat în acest caz de Olavo de Carvalho. La polul opus, găsim progresiști ce îl echivalează pe Dughin cu Soljenițîn (ambii considerați nefrecventabili), aceeași mistică, același arhaism.

 

Genul ăsta de gâlceavă filosofică, arhivată în cuvinte greu de înțeles, pare nepericuloasă.  Dacă însă o astfel de vorbărie poate fi o parte din sursa mizeriei războiului, va trebui să fim mult mai atenți la asemenea dezbateri. Nu cred că trebuiesc instituite delicte de convingere, nici nu cred că acțiunile noastre sunt modelate doar prin discurs, dar cred ar fi folositor să înțelegem mai bine convingerile ce stau în spatele unor acte extreme. Până la urmă, ca să închid citatul de la începutul textului, „…nu există biserică în sălbăticie” (Frank Ocean în No Church In the Wild, de Jay Z și Kanye West, da , știu, o sursă improbabilă de înțelepciune).

 

ROBERT  MARIN  este absolvent de Arhitectură și de… „Carabella”  târgovișteană.