PARADIGME DIN POST-IZOLARE – Robert MARIN – Pronomic sau antinomic?

   „Nomos (grecesc pentru „lege” sau „obicei”), plural „nomoi”, reprezenta conceptul de lege în filosofia greacă antică. … Sofiștii greci făceau distincția între natură (physis) și convenție (nomos), punând legile în cea de a doua categorie. Legea era considerată de aceștia ca fiind în general o invenție umană rezultată din consens, cu scopul de a restânge libertățile naturale în numele simplificării și a intereselor punctuale. Această viziune asupra legii ca structură arbitrară și coercitivă nu putea fi suportul stabilității sociale. Conceptul a fost redefinit de Platon și alți filosofi care au stabilit că nomos este, sau ar trebui să fie, bazat pe un proces rațional prin care puteau fi descoperite standarde imuabile de conduită morală, acestea urmând a fi exprimate prin legi specifice. Dihotomia dintre efectele pozitive și cele negative ale ideii de lege nu a fost de fapt niciodată rezolvată” – Enciclopedia Britannica – Politici, legi și guvernare – Nomos

   Majoritatea eforturilor umane de a extrage în mod sistematic ceva din haos, de a ordona înțelegerea către un nivel rezonabil de predictibilitate, se învârte în jurul ideii de „nomos”. Uneori întâlnim ambiția structuralistă a acestui termen în teorii ce își propun ample proiecte de normare, spre exemplu în etimologia cuvântului economie unde „nomos” (lege) stă alături de „oikos” (casă). Alteori speculăm natura binară a „nomos”-ului, unde acesta devine un plan de separare între două entități în conflict, ca în diferențierea înțeleaptă dintre autonomie (legea proprie) și heteronomie (legea dictată din exterior). Mă voi opri foarte scurt la o astfel de distincție, la o viziune ce descrie societatea într-una din două posibile stări: pronomică sau antinomică, mai precis la felul în care utilizează acești termeni Curtis Yarvin.

   Yarvin este o figură de cult pentru cei ce urmăresc spațiul intelectual „underground”, sub pseudonimul Mencius Moldbug acesta a expus pe blogul său Unqualified Reservations (2007-2014) o teorie politică sofisticată, îcadrabilă probabil în „acceleraționismul de dreapta”, autorul fiind etichetat ca neoreacționar, neomonarhist, antiegalitarian, etc. Yarvin este, printre altele, creditat ca fondator al mișcării „Alt-right”, ce-i drept într-o cu totul altă formă decât a ajuns ea pe canalele media din timpul președinției lui Donald Trump. Cred că orice conservator sau libertarian serios ar trebui să adauge pe lista de lecturi și parcurgerea propunerilor spectaculoase pe care le face Mencius Moldbug.

   Revenind la subiectul nostru, Yarvin face distincția între o viziune de dreapta asupra societății pe care o numește pronomică, adică orientată către regulă, și o viziune de stânga pe care o înțelege ca fiind antinomică, orientată către relativism. Dar în acest univers polar, în care conservatorismul este pronomic iar progresismul antinomic, admite că sensul istoriei este în favoarea progresismului pentru că, spune el, dreapta și stânga politică sunt definite prin raportarea la centru iar centrul se deplasează de fapt continuu spre stânga. Dacă am aplica în spațiul românesc una din formulele folosite de Yarvin pentru argumentarea acestei traiectorii istorice, am putea spune cele ce urmează. Privind în urmă este evident că domnul Cîțu este mai puțin de dreapta decât a fost chiar Băsescu, care a fost mai puțin de dreapta decât Vadim Tudor, care la rândul lui a fost considerabil mai puțin de dreapta decât Horia Sima, care nici nu poate fi comparat cu un personaj ca Vlad Țepeș de exemplu (evident extindem exagerat aici ceva ce ar putea fi numit dreaptă politică), desigur parcursul istoric este oscilatoriu dar în medie el virează către planul stâng.

   Yarvin ne spune că însăși drumul spre civilizație orientează așteptările populare către promisiunile deseori fanteziste ale progresului și că acestui lucru se datorează eșecul democrațiilor, incapabile astăzi să construiască un sistem de atribuire justă a responsabilităților. În general discursul conservator, mai ales cel de pe la noi, propune ca soluție întoarcerea la valori și vremuri mai bune, chestiunea cu valorile tradiționale am înțeles-o (chiar dacă sunt în dezacord cu această teorie melancolică), dar vremurile acelea mai bune din trecut la care se face referire nu am reușit să le identific niciodată (se invocă uneori ca perioadă etalon până și domnia lui Vlad Țepeș, dacă tot l-am băgat mai devreme în discuție).

    Curtin Yarvis formulează o soluție bazată pe interpretare istorică dar susține clar ca fiind imposibilă orice întoarcere, soluția trebuie să aparțină viitorului, poate chiar a unui viitor aparent îndepărtat pe care îl putem revendica prin accelerare. El ne propune un fel de privatizare a relicvelor patosului naționalist printr-o guvernare corporatistă, fără state naționale, fără granițe, în care cetățenii pot migra de la o comunitate corporatistă la alta pe bază de alegere, dar odată aflați sub administrarea comunității se pot opune autorității acesteia doar proporțional cu contribuția la această structură corporatistă sau prin mutarea în altă comunitate ale căror reguli le sunt mai pe plac. Într-o interpretare „neo-cameralistă”  bazată pe filosofia lui Frederick the Great al Prusiei, guvernele democratice ar trebui înlocuite cu societăți suverane pe acțiuni, în care marii acționari să poată alege un executiv cu putere totală care să servească sub mandatul adunării generale a acționarilor, eliberați de procedurile liberal-democratice și de natura deceptivă a marketingului politic aceștia ar putea guverna eficient către un set de rezultate prestabilite și făcute publice.

   Sunt convins că o astfel de filosofie va pătrunde greu în cercurile conservatoare de pe la noi, nu pentru că ar fi absurdă ci pentru că argumentele lui Yarvin sunt prea complicate intelectual. Un astfel de sistem politic s-ar putea izola de prostie, corupție și deviațiile costisitoare ale jocurilor de putere, ne spun acceleraționiștii, prin mijloace tehnologice: decentralizare de tip „open state”, medierea lipsei de consens cu ajutorul inteligenței artificiale, etc. Sincer să fiu nu reușesc să îmi imaginez convingător o astfel de structură organizațională, dar rămân curios în legătură cu teorii alternative în care se disting anumite semne ale contemporaneității ce lipsesc din reprezentările clasice. Chiar dacă nu o să întâlnim foarte curând funcția oficială de „monarh CEO” recomand tuturor consultarea, cu precauție, a întregii oferte de pe piața ideilor.

ROBERT  MARIN  este absolvent de Arhitectură și de… „Carabellă”  târgovișteană.