Despre felul în care funcționează mintea umană se știu încă prea puține, iar ceea ce se știe este sistematizat în modele incomplete, dar foarte complexe, ce sunt foarte greu de popularizat. Există, din fericire, cercetători serioși în domeniile psihologiei, cogniției, neuroștiințelor care ies în întîmpinarea curioșilor cu descrieri simplificate ale proceselor mentale. Cu prețul sacrificării multor detalii și nuanțe, rezumatele cele mai condensate reușesc să reducă reprezentarea, cel puțin parțială, a cogniției la forma unui sistem binar, în care două componente majore, concurente sau complementare, interacționează în moduri foarte sofisticate, iată doar cîteva exemple…
Daniel Kahneman împarte aparatul decizional în două sisteme. Sistemul 1: rapid, automatic, involuntar, fără conștiință de sine, livrează răspunsuri direct în baza percepției, reprezintă 98% din „gîndirea noastră”. Sistemul 2: încet, deliberat, presupune efort, conștient, logic, caută și analizează informații, construiește decizii, reprezintă restul de 2% din activitatea noastră decizională. Primul sistem ilustrează intuiția, al doilea rațiunea, prin cercetarea relației complexe dintre aceste rutine cognitive Kahneman (alături de Amos Tversky) a pus bazele unui nou fundament în psihologia alegerii, ceea ce i-a adus în 2002 premiul Nobel pentru economie.
Iain McGilchrist teoretizează și el diviziunea aparentă a minții între funcțiile intuitive și serviciile raționale. Plecînd de la un faimos citat al lui Albert Einstein, care spunea că „mintea intuitivă este un dar sacru iar mintea rațională este un servitor devotat” conchide că am creat o societate care onorează „servitorul”, dar care a uitat „darul”. McGilchrist ne atrage atenția asupra modului debalansat în care ne construim majoritatea deciziilor, avem de o parte o cutie neagră a intuiției, de cealaltă parte o rațiune foarte vocală în propria apărare.
Julia Galef ne prezintă două atitudini mentale raționale pe care le angajăm preferențial în funcție de situație sau în baza unor resorturi mai adînci ale identității noastre: „starea soldat” și „starea cercetaș”. Soldatul este dezinteresat de felul în care a ajuns la ceea ce consideră el adevăr, singura lui misiune fiind aceea de a îl apăra cu orice preț și de a nimici pe parcurs idei concurente. Această stare, specifică omului edificat, descurajează căutarea, apreciază baricadarea, consideră lipsa schimbării un semn al victoriei. Cercetașul este interesat de forma adevărului, nu are nimic de atacat sau apărat direct, caută o reprezentare cît mai fidelă a terenului pe care îl are în față. Această formulă, specifică spiritului investigativ, caută noutatea, apreciază verificarea, măsoară lucrurile în dinamica progresului.
Separarea pe care o face Galef între „starea soldat” și „starea cercetaș” se suprapune foarte bine pe diferența intransigență-flexibilitate. Ambele stări au merite importante, activate diferențiat și proporțional în funcție de situație ar trebui să se susțină reciproc către un spor de cunoaștere. Cu adevărat problematică este situația în care, din motive ce țin de limite personale, angajăm starea nepotrivită cu scopul acțiunii, sau descriem greșit scopul antrenînd astfel eronat una din cele două stări. În discursul public contemporan, motivat de economia atenției, este prezent aproape exclusiv „modul soldat”, nu mai are nimeni răbdare cu descoperirea adevărului, se trece direct la ostilități. Problema este chiar mai gravă pentru că mobilizarea „soldatului” este o expresie a afilierii culturale și nu a naturii subiectului în discuție. Un exemplu în acest sens este rezultatul unei cercetări sociologice făcută la Yale University care ilustrează felul în care disponibilitatea noastră la forma adevărului este complet deformată de fidelitatea față de grupul cultural. Eșantionul de studiu a fost constituit din adepți declarați ai celor două orientări politice principale din Statele Unite. Julia Galef numește graficul de mai jos, rezultat din acest studiu, „graficul disperării”.
De ce „al disperării”? Pentru că una dintre convingerile omului rațional contemporan este că principala sursă a erorii umane este ignoranța, de aceea prin educație, accesînd și folosind informațiile necesare, vom lua pe viitor decizii din ce în ce mai corecte. Ori graficul de mai sus arată exact opusul, cu cît membrii celor două grupuri sunt mai educați științific, mai competenți, cu atît părerile lor în grup sunt mai divergente, interpretarea radical diferită a aceluiași set de date este rezultatul prefabricatelor culturale ce în numele protecționismului abandonează adevărul și promovează intransigența.
Într-un fel, această predispoziție a oamenilor de a înlocui spiritul analitic cu rețeta oferită de grupul din care se revendică, ne aduce și puțină consolare. Se pare că deciziile proaste nu se iau de fapt din prostie. În județul Dâmbovița prezența la referendumul pentru redefinirea familiei în Constituție a fost de 28,98% (considerabil peste media națională – 20,41%), în timp ce proporția celor vaccinați anti-Covid-19 cu cel puțin o doză pînă la data de 4 Mai este de 14,1% (considerabil sub media națională – 20,99%). Aceste cifre arată că dâmbovițenii noștri sunt, în mod relativ față de medie, mai apropiați de valorile patriarhale ale ortodoxiei și mai sceptici față de discursul științific. Ar fi greșit să corelăm aceste date cu nivelul de informare sau inteligență al subiecților, opțiunile exprimate reflectă de fapt o aliniere mai fidelă decît media cu un set fix de valori, cu alte cuvinte, dâmbovițenii sunt mai degrabă „soldați” decît „cercetași”.
Pentru cei interesați, link-uri către cărțile autorilor citați în prima parte a textului:
ROBERT MARIN este absolvent de Arhitectură și de… „Carabellă” târgovișteană.
Facebook
WhatsApp
TikTok
