De când lumea edificiile cu importantă publică (și nu numai) au fost instrumente ale puterii. Adăpostind funcțiuni religioase, instituționale sau centre de interes, aceste construcții au fost parte integrantă a aparatului de exercitare a puterii. Și tot de când lumea vanitatea personală a arhitecților s-a aliniat cu ușurință pe direcția intereselor celor ce, cu legitimitate sau fără, au folosit în mod direct aceste instrumente. Sub semnul „banalității răului” găsim motivații din cele mai facile (de tip tehnic profesional) care să îi exonereze pe arhitecți de responsabilitatea lor morală în efortul, uneori spectaculos, de participare la și colaborare cu sistemul lumii politice.
De când cu războiul din Ucraina parcă a reapărut importanța distincției dintre „idealism” și „realism” în termeni de acțiune politică și nu numai. Cele două categorii sunt de fapt împletite, în formele lor pure sunt aproape mereu surse ale nefericirii. Într-o oarecare măsură, se poate face această separare conceptuală și în gândirea arhitecturală și, de ceva timp, mai ales după criza economică din 2008, teoria arhitecturală a început să ia din nou în serios problema puterii. În 2020 revista de arhitectură italiană Domus (sincer să fiu mi se pare ușor impropriu termenul „revistă”, aceste publicații de specialitate sunt mult mai mult decât atât, ele reprezintă mici centre de cercetare și arhivare, se subscriu uneori unor școli de gândire bine structurate, au un impact cultural major în interiorul profesiei de la nivel de document manifest al avangardei la problematici tehnice, statistice, constructive), să revin, În 2020 revista Domus l-a avut ca editor invitat pe unul dintre cei mai importanți arhitecți contemporani, englezul David Chipperfield. Chipperfield, adeptul unui stil constructiv foarte durabil, oarecum monumental, deplânge formele speculative în care, spune el, se operează astăzi și militează pentru construirea doar pe fundamentul rădăcinilor profunde, culturale, ale obiectului arhitectural. Arhitectul englez se revendică a fi un continuator al istoriei europene a arhitecturii și cere celorlalți arhitecți cel puțin același lucru. Este greu să nu observi o oarecare bravură sau pompozitate în acest scop declarat pentru că prin „istoria arhitecturii europene” este greu să navighezi ocolind metehnele imperiale și modurile deseori opresive prin care arhitectura s-a înrolat în slujba puterii. Este cu atât mai evident acest lucru atunci când, sub cerința păstrării edificiilor în continuitatea istorică a țesutului urban european, se cere rezolvarea unui set cu totul nou de probleme ecologice, economice, sociale, specifice unei epoci istorice divorțate de trecutul păstrat în piatra construcțiilor. Să conservi practici arhitecturale din preajma revoluției industriale și simultan să soluționezi problemele sociale generate de industrializare pare imposibil. Prin „speculativ” Chipperfield admonestează un tip de lucrare (pe care și el la produs cu câteva ocazii) executat strict în slujba unui factor de putere separat de istoria pe care o transmite mai departe , cu umilință, și el însuși. Boom-ul arhitectural al mileniul III nu s-a petrecut în Europa, au fost angajate metodele euro-americane, e drept, arhitecții europeni au prosperat în moduri inimaginabile în trecutul recent, dar edificiile au fost executate la comandă în China și în țările bogate în zăcăminte naturale conduse politic în regim autocrat (vom explora mai în amănunt cu altă ocazie efectele acestui export de practică). Mă întorc iarăși la revista Domus, după ce Chipperfield și-a anunțat intenția de a curatoria în cadrul publicației un tip de arhitectură sensibilă istoric, cu soluții pentru problematica recentă și totodată moral integră în fața mecanismelor puterii, elvețianul Jacques Herzog, un alt arhitect contemporan extrem de important, a transmis revistei o scrisoare deschisă din care citez mai jos doar câteva rânduri.
„Dragă David. Mă întrebi ce putem face noi, ca arhitecți, în legătură cu dovedita și iminenta catastrofă climatică, în legătură cu inegalitatea socială, cu sărăcia, cu degradarea resurselor acestei planete, cu pandemia care ne-a plasat într-o stare ce necesită descrieri de tip suprarealist. Toate acestea de mai sus fiind gestionate de lideri politici al căror cinism și acțiuni absurde îi face comparabili cu numerele comice ale fraților Marx.
Dragă David, răspunsul este: nimic. Știi vre-un moment în istoria arhitecturii în care un arhitect a contribuit decisiv în rezolvarea problemelor societății?Arhitecții au stat întotdeauna în compania puternicilor lumii. Au construit palate, temple, stadioane, orașe întregi. În cea mai mare parte au făcut aceste lucruri în spiritul vremurilor și, rareori, ca o expresie a reînnoirii sau a schimbării. Poate arhitectura schimba efectiv ceva? Poate anticipa ceva?”
„Nimicul” din scrisoare este un fel de autoindulgență cu care, sub semnul modestiei, fiecare autor încearcă să îmbrace poziția conștientă de valoarea sinelui. Concluzia scrisorii este că se pot schimba lucruri doar că ce trebuie să înțelegem este că schimbările sunt ambivalente, pentru tot ce se creează nou, se distruge ceva vechi, pentru oportunități deschise se închid practici existente. Dimensiunea morală a schimbării trebuie evaluată într-o dinamică în care trebuiesc permanent măsurate câștigurile dar și pierderile.
ROBERT MARIN este absolvent de Arhitectură și de… „Carabella” târgovișteană.
Facebook
WhatsApp
TikTok
