PARADIGME DIN POST-IZOLARE – Robert MARIN – O poveste foarte lungă – II –

Continuăm seria păreri despre păreri despre filmul Dune, începută săptămâna trecută.

6. „Acest film este despre prezent”. Aproape orice este despre prezent, dar parcă acest film este mai mult despre trecut, sau mai degrabă despre felul în care trecutul se ascunde în însăși speranța de a-l depăși. Structura societății Dune este de tip suveran, într-un fel de feudalism idealizat, cei din vârful ierarhiei au drept de viață și de moarte asupra supușilor, taxarea și monopolul sunt principalele vehicule economice, crimele sunt acte împotriva majestății – ele nu aparțin unui registru de responsabilitate socială, vârful elitei este autosuficient, înconjurat de o suită fidelă însărcinată cu servicii personalizate de educație, sănătate, apărare, și resursă intelectuală. Măsură în care izolaționismul din stratul superior al societății Dune poate fi considerat un viitor în bula celor ce azi sunt în topul bogăției acumulate, este un subiect ce merită discutat. Dar modul ritualistic ce menține formal interacțiunile factorilor de putere, așa cum este descris în scena de pe Caladan în care se produce transferului oficial al guvernării Arrakis către casa Atreides spre exemplu, este greu de găsit în amalgamul policentric al lumii de astăzi.
7. „Acest film este despre triumful spiritului uman”. Doar dacă ne permitem o interpretare foarte elastică a noțiunii de spirit uman. Acțiunea este plasată într-o lume în care inteligența artificială a fost interzisă, astfel conceptul de computație, vital în funcționarea societății contemporane și externalizat astăzi către computere, redevine un atribut uman. Recunoaștem în film semnele unei abordări clasice a problemei culturale: importanța religiei, spațiul bibliotecii, arta figurativă realizată monumental în basoreliefuri, simboluri conservate prin repetiție în structuri ritualiste. Pe acest fundal conservator sunt proiectate noi abilități umane, însă premonițiile clarvăzătoare par doar noi motive de rătăcire iar competențele cognitiv computaționale ale mentaților, o alternativă la mașinile de procesat date de astăzi, nu sugerează o îmbogățire semnificativă a spiritului uman. Spațiul emoțional al epocii are un registru între apatie și exaltare suspect de similar cu al nostru. Dacă spiritul uman excelează în film, îl regăsim la scară intimă, în relația lui Leto și a Jessicăi cu fiul lor, în sentimentul datoriei la maeștrii de arme, în ezitarea lui Paul de a accepta un parcurs al cărui succes va fi foarte scump în vieți omenești. Aspectul triumfalist se dovedește (sau se va dovedi) a fi doar o față a corupției.
8. „Acest film propune un tip de feminitate atipic pentru cadrul patriarhal în care se desfășoară jocul de putere”. Glenn Close a refuzat rolul lui Jessica în producția din 1984 „L-am refuzat datorită unei scene în care alergau să scape de un vierme uriaș și femeia a căzut, atunci toți au trebuit să se întoarcă să o salveze. Ce clișeu. Nu vreau să fiu femeia care cade, vreau să fiu cea care aleargă la fel de repede ca ceilalți”, ei bine , nu cred că l-ar mai fi refuzat acum. Suedeza Rebecca Ferguson întrupează o imagine a feminității contemporane în care instinctul matern, competența maximă, toleranța la risc, ambiția aproape trufașă, descriu un portret complex în care fragilitatea suavă a unei vechi idealizări este înlocuită cu un spirit robust și andurant. Charlotte Ramping, cu trăsăturile unei statui gotice, reprezintă cheia de boltă a unei sofisticate structuri de mașinațiuni politice și scopuri ascunse. Personajul tinerei de 25 de ani Zendaya este doar sugerat în această primă parte, dar crochiul din film arată foarte bine. Cei mai puțin familiarizați cu aptitudinile dramatice ale tinerei metise o pot urmări în narco-drama HBO Euforia.
9. „Acest film este o poveste atemporală despre bine și rău”. Vladimir Harkonnen este un studiu în anatomia răului, fiecare secvență din largul spectru de psihopatie pe care îl prezintă acest personaj îl face pe privitor să fie alert ca în fața unei amenințări reale. Spre deosebire de Lynch care a optat pentru o expresia în tușe groase, aproape caricaturale, Villeneueve lucrează direct cu percepția spectatorului din sală (este extrem de important să vedeți acest film într-o sală cât mai bine dotată tehnic la nivel de proiecție și sunet). Descris vizual cu o sensibilitate macabră aproape seducătoare (egală ca precizie formală cu cea a lui Nick Knight), baronul Harkonnen va popula cu siguranță coșmarurile multor tineri. Cei sensibili la imediat, la stimulentele empatiei, vor considera un bun candidat pentru expresia răului și ordinul Bene Gesserit, ale cărui planuri multigeneraționale nu au loc pentru emoția umană așa cum o recunoaștem majoritatea. În contrast, casa Atreides pare locusul virtuții. Frumoși, curajoși, cultivați, poate puțin cam prea încântați cu ei înșiși, acești semeți apărători ai dreptății merg cu fruntea sus către o capcană de care sunt conștienți, motivația trebuie căutată probabil între simțul datoriei și vanitate. La scara întregii povești Dune nici promițătorii Atreides nu se dovedesc apți a se păstra într-un contur recognoscibil al binelui. Sunt comentatori care într-o interpretare existențialistă a la Camus îl văd ca erou ultim în Dune pe Duncan Idaho, singurul personaj prezent în toate cele șase cărți ale seriei originale. Readus la viață ciclic, acest om pare întruparea lui Sisif.
10. „Acest film este un spectacol audiovizual”. Circulă o propoziție standard printre cei de formație umanistă care spune că întotdeauna cartea este mai bună decât filmul, așa o fi, îi suntem profund îndatorați lui Frank Herbert pentru poveste, personaje, pilde, etc., dar emoția pe alocuri extatică pe care o simți pe parcursul filmului ne este furnizată de Denis Villeneueve. Regizorul canadian este un maestru al indeterminării, al suspensiei (a nu se confunda cu suspansul), a cizelat acest meșteșug cu fiecare producție SF ecranizată. Arrival este un film despre simultaneitate, despre felul în care mintea umană, limitată la consecutivitate și automatisme cauză-efect, rămâne fără repere în fața complexității, a neinteligibilului. Blade Runner 2049 este un film despre căutarea unui sens, despre importanța originii, a autenticității, a identificării unui punct în raport cu care rătăcirea în care ne găsim poate sugera o direcție, un posibil scop. Dune este o capodoperă în suspensie, întreaga imagine se situează fragil pe un plan oscilant între vis și realitate, între autonomie și predeterminare. De la vălul ce separă chipul maicii starețe Mohiam de restul lumii, la amestecul de premoniție și raționament în care se zbate Paul Atreides, la orizontul infinit al dunelor, la incantația Sardaukar, zonificarea dintre lumi, interstițiul, este adevăratul spațiu al imaginației pentru cinefil. Această stare misterioasă (asociată poate cu însăși „mirodenia”) este armată cu un sunet de excepție. Hans Florian Zimmer este primul pe lista muzicienilor ce pot ilustra sonor un blockbuster, alegerea cea mai sigură, probabil și cea mai scumpă, până acum poate nu cel mai avangardist compozitor, a reușit în acest film una dintre cele mai inovative coloane sonore din ultima decadă.

ROBERT  MARIN  este absolvent de Arhitectură și de… „Carabellă”  târgovișteană.