Am văzut și eu ultima ecranizare Dune și cu riscul de a răvăși puțin ograda pe care o îngrijește bine prietenul Marius Mihălăchioiu, am să arunc câteva comentarii la adresa filmului. O să îndrăznesc chiar mai mult și o să încerc, de fapt, să comentez… comentarii pe care le-am auzit despre acest film.
- „Acest film descrie confruntarea pentru un munte de cocaină dintre două bande cu aspect de stat de drept”.
Problema gestiunii unei materii de care întreaga alcătuire a unei lumi devine dependentă este cu siguranță un subiect important. Au fost comentatori care au reproșat filmului, și de fapt autorului cărții, că violența extremă pe care o presupune păstrarea arbitrară a puterii asupra unei resurse vitale este un mod banal, sărăcăcios, de a descrie natura umană. Astfel de comentarii sunt însă pripite pentru că filmul este doar un fragment dintr-o poveste foarte lungă, iar autorul poveștii descrie critic această problemă în arcul întregii istorii Dune.
- „Acest film este o alegorie a unui segment din istoria umanității”.
Sunt comentatori, ce în prelungirea unor analize vechi de la primele tiraje ale cărților Dune, fac paralele de tipul: mirodenie = petrolul societății industriale, casele nobile ale imperiului cunoscut = căpitanii capitalismului indistrial, fremeni = arabi, etc. Există probabil merite în acest registru de interpretare, materialele pur istorice conțin mult mai multă fantezie decât suntem pregătiți să acceptăm, de ce nu ar fi lămuritoare și o propunere inversă, în care fantezia sugerează un adevăr cu caracter istoric. Am impresia însă că realitățile geopolitice de acum au nevoie de un suport mai bine ajustat la condiția contemporană a lumii, desigur în film, ca și în cărți, se face apel la caracteristici universale ale spiritului uman ce par a marca istoria indiferent de epocă, dar chiar și așa nu aș căuta în Dune elemente de reportaj istoric.
- „Acest film este despre salvarea spirituală a lumii”.
Pentru mine cea mai disconfortabilă cheie de interpretare este cea mesianică. Filmul preia din cărțile Dune privirea critică asupra misticismului și a felului în care acesta contribuie la portretele carismatice ale unor oameni periculoși. Mitul este ilustrat ca un vehicul pragmatic în îndeplinirea unor scopuri. Natura contrafăcută a mitologiei sădite de ordinul Bene Gesserit în diverse colțuri ale universului, felul în care aceste construcții narative au misiunea de a manipula credulitatea unor grupuri mari, ridică problema modului în care autorii sau curatorii miturilor se grefează parazitar pe nevoile sincere ale consumatorilor de mit, și cum o figură promițătoare, încărcată cu atribute mitice, anulează competențele indivizilor pe care îi supune. „Am scris cărțile Dune, pentru că am avut această idee, cum că liderii carismatici ar trebui să apară cu o etichetă de avertizare pe frunte – acest produs ar putea fi periculos pentru sănătatea dumneavoastră – ” Frank Herbert
- „Este ușor să te identifici cu personajele din acest film”.
Nu, nu este ușor. Poveștile cu profil de legendă, ce descriu faptele extraordinare ale unor oameni extraordinari, sintetizează maxim arhetipurile pe care le reprezintă prin personaje, de aceea nimeni nu se poate identifica cu un personaj ca Ahile spre exemplu. Este foarte gratificant să te transferi în pielea eroului central, Paul Atreides, să te consideri un om cu abilități ieșite din comun, obținute în mare parte din naștere, cu o poziție socială ce îți garantează un rol în jocul puterii, cu un destin spectaculos ce te va proiecta către titlul de călăuză a umanității. Iluzia grandorii nu este un răspuns bun pentru neconsolările cotidiene. Dacă am căuta un corespondent al sinelui într-un astfel de film ar trebui să ne mulțumim cu unul dintre personajele anonime ce completează matricea de figuri umane aflate la discreția conducătorilor marilor case. Din fericire această ecranizare nu ne cere decât la nivel senzorial să fim parte din poveste, cu o tehnică cinematică de excepție Villeneuve ne face participanți și totodată martori distanți ai desfășurării poveștii. Suntem supuși de „voce” în scena testului Gom Jabbar, suntem înăuntru și simultan în afara conului de izolare fonică a baronului Harkonnen, suntem observatori panoptici ai unei desfășurări în care părțile se ascund una de cealaltă. Relaționăm emoțional profund cu eroii de pe ecran dar povestea este mai importantă decât personajele, și dezlegarea ei este mai interesantă decât a ne distribui pe noi înșine în rolurile cele mai avantajate.
- „Acest film optează pentru valoarea de franciză în detrimentul unui final concludent”.
Dacă între ecranizările ultimilor ani există o poveste care merită o serie de filme aceasta este cu siguranță Dune. Una dintre erorile fundamentale ale filmului lui Lynch din 1984 a fost tentativa de a îngloba prea mult din sofisticata poveste într-un singur film. Până la urmă, Dune descrie o istorie, iar ceea ce am putea interpreta ca finalizare sau succes pe un fragment din poveste se dovedește a fi sursa dezastrului într-o secvență viitoare. Dune prezintă o formă evolutivă de concluzie, mai important decât deznodământul este construcția ciclică de intrigi ce își caută, uneori fără speranță, aproape mereu în moduri violente, finalități mutual exclusive.
(Va urma)
ROBERT MARIN este absolvent de Arhitectură și de… „Carabellă” târgovișteană.
Facebook
WhatsApp
TikTok
