Despre ce înțelegem din ce vedem, o scurtă prezentare de caz al unei erori de interpretare care, deși produce o nealiniere cu adevărul (care ar fi el?) poate genera surprinzătoare efecte pozitive…
Pictura lui Sol LeWitt este un exemplu tipic de artă contemporană abstractă, un privitor ca mine ar rămâne neconsolat fără un răspuns, chiar și aproximativ, la întrebarea: ce stă în spatele acestor imagini? De partea cealaltă a unui proces de raționalizare formală dusă la extrem, ni-l putem imagina pe autor operând într-un spațiu determinat geometric, cu limite stringente auto impuse, fie în trama esențializată a unei gândiri matematice, fie urmărind o natură idealizată asemeni traseelor greblate în pietrișul unei grădini japoneze. Oricare ar fi fost suportul producției artistice nu poți să nu încerci a ghici starea autorului din momentul realizării acestor reprezentări, sunt picturile un transfer direct al ordinii găsite în liniștea sinelui (variantă care inițial mi s-a părut mai plauzibilă) sau efortul ordonării unei minți rătăcitoare, a recuperării a ceea ce mai poate fi salvat din haos?
Prima dată când m-am întîlnit cu lucrările lui Sol LeWitt (frapat de raportul dintre austeritatea mijloacelor și modul decisiv în care acestea erau angajate) am sperat că artistul exprimă stări interioare ce preced imaginea de pe pânză, am sperat că la origine stă ceva chiar mai robust decît ceea ce vedeam, m-am simțit astfel încurajat să caut și eu în ceea ce mă privește un fundament mai stabil în propriile demersuri. Mi l-am imaginat pe LeWitt ca pe un geniu rece, a cărui claritate în viziune îl face indispus să se bucure sau să se întristeze în fața trivialităților, situat natural la o altitudine ce îl distanțează confortabil de zgomotul mulțimii. După fabricarea acestui portret l-am clasat pe artistul american ca pe un model demn de urmat fără să cercetez mai mult originea universului său geometric.
Mult mai târziu am aflat despre o scrisoare pe care Sol LeWitt i-a trimis-o în 1965 sculptoriței Eva Hesse, într-un moment în care aceasta din urmă avea nevoie de consolare și sfaturi ca orice artist în perpetuă criză. Iată primul paragraf:
„Dragă Eva,
Se va face o lună de când mi-ai scris și este posibil să fii uitat cu totul neliniștea de atunci (deși mă îndoiesc). Pari aceeași din totdeauna, și tu fiind tu, urăști fiecare minut al acestei stări. Nu o mai face! Învață să spui „Fuck You!” lumii din când în când. Ai tot dreptul să o faci. Doar oprește-te din gândit, îngrijorat, uitat în urmă, întrebat, îndoit, înfricoșat, suferit, sperat la o cale ușoară, luptă, agățare, confuzare, mâncărime, scărpinare, bălmăjeală, bombănire, târâre, umilire, împiedicare, amorțire, delirare, încercare la noroc, rostogolire, scormonire, amestecare, agățare, mâzgălire, văitare, gemere, mârâire, șlefuire, dezosare, bălegare, despicatul firului, găsitul nodului în papură, băgatul degetului în nas, în fund, în ochi, arătatul cu degetul, iscodire, așteptarea prea lungă, pașii prea mici, deochiat, scărpinat pe spate, căutat, cocoțat, zdrobit, măcinat, măcinat, măcinat mai departe în tine însuți. Oprește-te și doar FĂ!” (În scrisoarea originală, scrisă de mână, cuvântul FĂ (DO) era scris îngroșat pe un sfert de pagină)
Am constatat rapid că ipoteza geniului stabil în care îl încadrasem pe LeWitt era fără merite. Mă grăbisem să cred că sursa artei lui era un model cristalin al lumii în care diferențierea este doar o iluzie generată de limitele noastre în recunoașterea esențialului. Se pare că de fapt artistul era marcat de frustrare, angoasă, delir, dezechilibru la fel ca (îndrăznesc să spun) noi ceilalți. În ciuda convingerii mele premature că lucrările lui erau rezultatul perfecționismului, autorul scrisorii continuă prin a susține că perfecțiunea este dușmanul creativității și militează pasional pentru o „descărcare” totală a minții artistului, în contrast cu ceea ce eu percepusem ca pe o „încărcare” cu un algoritm creativ bine determinat. Discursul extrem de personal sare de la a da sfaturi Evei la a-și da sfaturi singur, oscilând la un moment dat în mod bipolar către o reprezentare în oglindă, forțată spre un rezultat fals dar liniștitor. „Se pare că înțeleg atitudinea ta într-o oarecare măsură pentru că și eu trec printr-un proces similar destul de des. Am o „reevaluare agonizantă” a lucrărilor mele și îmi vine să schimb totul atât de mult pe cât pot – și urăsc tot ce am făcut, și încerc să fac ceva total diferit și mai bine. Poate că acest proces îmi este necesar, să mă tot împing. Sentimentul că o pot face mai bine decât căcatul pe care tocmai l-am realizat … Munca mea s-au schimbat de când ai plecat și este acum mult mai bună, voi avea o expoziție …” .
Puteți asculta această scrisoare citită de Benedict Cumberbatch în cadrul Letters Live, un eveniment cultural pornit în 2013 la Tabernacle în Londra în care actori prestigioși citesc publicului scrisori din corespondența unor personalități marcante, acțiunea a fost inspirată de seria Letters of Note a lui Shaun Usher și To the Letter a lui Simon Garfield, iată un link https://www.youtube.com/watch?v=VnSMIgsPj5M
Fie că o numim artă conceptuală, minimalistă sau geometrică, opera lui LeWitt reprezintă o investigație în ceea ce considerăm originalitate, unicitate și chiar geniu creator. În ultima parte a activității sale procesul de abstractizare a ajuns să separe total mâna artistului de produsul artistic, lucrările din seria „Wall Drawings”, ce s-au realizat repetat prin replicare în diverse locuri din lume, au avut ca temei doar un set de instrucțiuni lansate de artist, transformând producția imaginii finale într-un proces de pur transfer conceptual. Sol LeWitt a insistat de fapt întotdeauna că arta lui este intuitivă, în nici un caz matematică sau intelectualizată, privitorii ca mine însă au tendința să o ia razna, autolămurindu-se fals cu raționamente consolatoare. Mă amăgesc în continuare cu ideea că scopul artei este imprecis, că deși cele două tipuri de luptă, a creatorilor pentru a produce, a observatorilor pentru a înțelege, nasc rezultate necomparabile, neconcurente, în lumi separate, acestea generează o valoare autonomă, independentă de obiect, proprie celui ce face sau celui ce înțelege.
ROBERT MARIN este absolvent de Arhitectură și de… „Carabellă” târgovișteană.
Facebook
WhatsApp
TikTok
