PARADIGME DIN POST-IZOLARE – Robert MARIN – Intervale (I)

1. Între două planuri

În cazul în care v-ați întrebat vre-odată cum ar fi dacă ați încăpea între paginile unei cărți, puteți găsi un fel de răspuns, ad litteram, la Junya Ishigami care a proiectat un spațiu public semideschis pentru Kanagawa Institute of Technology ce pare alcătuit din două foi uriașe de hîrtie. Planul de jos este o cuvă lină ce urmărește diferențele de topografie ale sitului, planul de sus este o „pînză” de metal străpunsă de 59 de goluri rectangulare, cu o deschidere maximă de 90 de metri, ancorată doar perimetral. În intervalul dintre aceste două planuri, arhitectul japonez, ne sugerează o nouă definiție a versatilității, a nedeterminării. Formele domoale, curbate doar de gravitație, ale celor două planuri orizontale, anulează prezența perimetrului redus aproape la 0, se generează astfel un orizont doar între sus și jos ca între cer și pămînt.     Dacă ajungi în mijlocul spațiului te trezești într-un loc fără contur (fără margini = infinit?). Iată și un scurt filmuleț ce surprinde natura stranie a acestei construcții. https://vimeo.com/508424668

 

2. Un interval de trecere

Uneori un interval este o discontinuitate într-o masă compactă, prin astfel de deschideri se pot conecta lumi separate. În imaginea de mai sus este accesul în Castelgrande din Bellinzona, Elveția. Această intrare a fost realizată de arhitectul Aurelio Galfetti ca parte dintr-o renovare mai amplă a sitului istoric ce s-a desfășurat între 1984 și 1991. Pentru ca o intrare să funcționeze este suficient ca ea să reprezinte o străpungere prin care un om poate trece, Galfetti însă betoneză intrarea în stîncă sub forma unei fante verticale a cărei înălțime separă materia în două corpuri laterale rezultînd astfel, în locul unei porți de intrare, un interval. După pragul acestui acces verticalizat urmează un tunel către puțul, vertical, al liftului ce asigură legătura cu fortăreața istorică de pe culme. Imaginea, chiar și lipsită de contextul explicativ, ne sugerează faptul că permeabilitatea unui monolit este uneori o funcție a fracturii. O fisură, stabilizată de obicei cu eforturi mari, devine interval de trecere. https://www.youtube.com/watch?v=c62oc74zQYo la începutul filmului se poate observa pentru scurt timp și Piazza del Sole a lui Livio Vacchini, despre ea însă vom vorbi poate cu altă ocazie.

 

3. Intervalul discret al modificării

Arhitectul norvegian Sverre Fehn a planificat și construit între 1958 – 1962 „Pavilionul nordic”, spațiul expozițional al țărilor scandinave din parcul Giardini, locul reprezentațiilor naționale cu ocazia bienalelor de artă sau arhitectură de la Veneția. Dincolo de geometria perfectă a obiectului arhitectural, de inserția lui în sit, de felul în care a păstrat neatinși copacii ce iau precedat prezența, calitatea cea mai evidentă a pavilionului este  iluminatul natural difuz, egal în toată adîncimea spațiului. Această dispersie a luminii este produsul seriei de intervale dintre lamelele de beton ce alcătuiesc planșeul. Acolo, între planurile paralele ale acoperirii, refelxia repetată filtrează lumina, eliminînd conturul umbrelor. De o parte și de alta a matricei de lamele avem două stări diferite ale luminii, și între ele, intervalul transformării. Iată și un scurt filmuleț de la o expoziție despre „vibrație” din pavilionul nordic https://vimeo.com/127341560

4. Intervalul minim

 

Într-un scurt video educativ intitulat „Does nature have a minimal lenght?” https://m.youtube.com/watch?v=nyPdIBnWOCM  Sabine Hossenfelder (fizician, autoare de cărți populare de știință, interpretă de muzică) ne descrie distanța lui Planck (10 la puterea -35 metri) ca fiind spațiul cel mai mic în care poate exista materia, un fel de rezoluție maximă a structurilor fizice. Sabine ne atrage atenția că această unitate minimă a intervalului posibil în natură nu reprezintă o „discretizare” a spațiului, nu vorbim de niște „pixeli” cu limite clare, între care materia migrează sacadat. Ceea ce ar trebui să înțelegem este că sub această dimensiune imaginea este un „blur”, o difuzie în care se pierde distincția între elemente, în care nu poate exista noțiunea de contur.

 

PS Sar acum la alt subiect, mă gîndeam și eu la conținutul discursului și reprezentarea scenică produse de kick-boxer-parlamentarul Ghiță. Este greu să rămîi nemișcat în fața unei asemenea rătăciri. Dacă te gîndești că acest om a fost proiectat la pupitrul parlamentului pe bază de vot democratic, prima reacție poate fi o combinație de atac de panică cu automatisme de tip suprarealist. Dezorientat, cu palpitații neobișnuite, un spectator rațional va căuta liniște în ideea că o astfel de incompetență își este propriul dușman. Desigur, este posibil ca acest nou om politic să producă stricăciuni spectaculoase, doar că acestea nu vor fi cele planificate de el, ci altele, unele întîmplătoare, unele cu un efect disproporționat față de efortul investit. Internetul a reacționat imediat cu „mișto-uri”, hăhăieli de tipul „uite prostu”, sentimente de solidaritate între cei ce prin, comparație, au început să pară „deștepți”. Aceste reacții au favorizat viteza de răspuns în detrimentul calității analitice. Din punct de vedere tehnic problema este mai degrabă gravă decît amuzantă, din punct de vedere uman este ușor nedrept să ataci un om cu evidente impedimente mentale. Mi se pare interesant că Ghiță are de fapt un profil dezirabil pentru un politician, este dîrz, a făcut dovada toleranței la efort, știe ce este aia muncă și suferință, are realizări notabile în afara partidului, s-a luptat la propriu cu alți oameni foarte bine pregătiți și a mai și cîștigat, s-a declarat în sprijinul salvării pădurilor, are tatuat pe braț textul „Nihil Sine Deo”. Din păcate, fostul sportiv de categorie grea posedă tipuri de inteligență (chiar cu anumiți parametri mult peste medie) care nu produc rezultate satisfăcătoare la nivel de limbaj, în plus pare marcat de un dezechilibru emoțional ce îi suspendă tracul, cînd trebuie să dea pumni în public și îl inundă cu sudoare cînd trebuie să vorbească în public. Acum că m-am mai liniștit, discursul lui Daniel Ghiță mi se pare dovada clară a faptului că nu există liber arbitru, ideea că suntem întru totul autori singulari, pe bază de libertate și alegeri, a tuturor lucrurilor pe care le facem este evident o iluzie. În ce configurație poate o minte lucidă să genereze acel discurs? Este clar, mai ales cînd vedem la alții, că stabilitatea mentală este un lucru fragil, în ceea ce mă privește nu pot să îmi doresc ca, atunci cînd va fi necesar, să găsesc măcar minimul discernămînt al decenței. Ar fi interesantă o mică analiză a ideii de impostură  printr-o paralelă între luptătorul gîtuit de emoție la tribună și antreprenorul gîtuit de emoție la catedră, cel care se pricepea la economie, cum se pricepe Ghiță la politică.

 

ROBERT  MARIN este absolvent de Arhitectură și de… „Carabellă”  târgovișteană.