Astăzi folosim foarte des termenul utilizare doar ca descriere a acțiunii mecanice pe care o exercităm asupra unui obiect (de aceeași precaritate suferă nedrept și termenul util ). Dar utilizarea este amestecată în chestiuni mai profunde, fenomenologic nu poate fi separată de noțiunea de folosire, folosirea nu poate fi separată de folos, folosul de scop, năzuință, alegere, etc. În diviziunea muncii contemporane, specializarea (sau atenția îngustă) accentuează segmentarea percepției noastre, pentru ingineri folosirea este un proces tehnic, pentru poeți folosirea este un parcurs cultural. Interesant ar fi în acest sens un studiu paralel al planului tehnic și al celui cultural în utilizare, vom putem descoperi astfel erorile de motivație, de parcurs și de scop, ce apar atunci când facem confuzii prea mari între cele două perspective. O posibilă optică în observare ne este sugerată de Gillian Tett (antropolog, autor, directoare a consiliului editorial al Financial Times), care ne încurajează să angajăm o sensibilitate de tip antropologic, în care ar trebui „să privim cu atenție diferențele dintre ceea ce oamenii spun că fac și ceea ce fac în realitate, diferențele dintre retorică, ritualuri și simboluri pe de o parte, și realitatea trăită, măsurabilă, pe de altă parte.” Tett nu se referă la comportament deceptiv, la înșelătorie sau minciună, ci la nealinierea dintre ceea ce credem că facem și ceea ce facem de fapt, chiar și atunci când ne străduim să acordăm importanță lucrului bine făcut.
Și acum un mic studiu de caz. Filosoful scoțian William MacAskill prezintă în cartea sa „Doing Good Better” povestea Play Pump. Acest obiect a apărut pe la sfârșitul anilor 90, anunțându-se ca o soluție foarte interesantă pentru extracția apei în zonele sărace ale Africii. Play Pump era un carusel pentru copii care atunci când era învârtit de cei mici acționa și ca o pompă mecanică de extracție a apei din pânza freatică, apa fiind deversată într-un bazin de unde era luată spre folosință de localnici. Promisiunea suna extraordinar, le ofereai copiilor un loc de joacă ce avea indirect și o funcție practică pentru comunitate. Fundațiile de caritate și-au centrat colectările de fonduri în jurul acestei povești, presa cu titluri precum „pomparea apei este acum joacă de copil” sau „caruselul minunilor” a îmbrățișat imediat ideea, celebrități ca Beyonce și Jay-Z au promovat conceptul, până și Banca Mondială a premiat acest proiect. Doar prin Clinton Global Initiative s-au strâns 17 mil. $ pentru implementarea Play Pump în Africa. Pus în operă, proiectul s-a dovedit în utilizare un eșec colosal. Copii s-au jucat ce s-au jucat dar nu puteau sta toată ziua să învârtă caruselul, nevoile de apă ale comunității erau însă constante iar sarcina procurării apei a revenit femeilor în vârstă ce în mod tradițional aveau această responsabilitate. Bătrânele forțate să învârtă caruselul decorat cu buburuze au resimțit obligația ca pe o mică persecuție, ca pe un factor de diminuare a demnității lor. Pentru că în conceperea acestui obiect de design a fost favorizată componenta narativă a scopului său în lume, partea funcțională a rămas neoptimizată, făcând din funcțiunea cu importanță principală, extragerea apei, o acțiune ineficientă ce necesita mult efort fizic. După măsurarea efectelor punerii în practică a proiectului acesta a fost retras, iar inițiativele caritabile au revenit la mai puțin spectaculoasele pompe electrice ce se donau până atunci comunităților în nevoie.
Pentru cei generoși, actul de binefacere este asociat cu prestigiul, cu disponibilitatea donatorului de a se asocia unui demers moral cu vizibilitate, este în primul rând un act cultural nu o acțiune tehnică. Din acest motiv povestea a fost mai importantă decât obiectul, captarea interesului unor oameni cu surplus s-a realizat mai ușor printr-o formulă importată din marketing, care să stimuleze imaginația și care, prin transfer, să exprime virtuțile celor darnici. Latura analitică este mereu diminuată atunci când scopul final este să te privești cu mândrie în oglindă.
Pentru cei în nevoie problema fundamentală era una de ordin tehnic. Pentru ei, util, era răspunsul concret la o necesitate pe care nu o puteau gestiona. Din păcate poveștile realizate pentru impresionarea donatorilor nu aveau aceeași țintă.
Deși această poveste pare asemănătoare cu cea a eșecului din New Orleans a organizației lui Brad Pitt, descris în textul de săptămâna trecută, există între ele o diferență foarte importantă. Make it Right (fundația lui Pitt) își propunea realizarea de locuințe pentru defavorizați, dar locuirea, fiind în sine un act cultural, are o formă nedeterminată, în continuă rearanjare, dezbatere, negociere. Play Pump avea însă o sarcină clară, pur tehnică, ce a fost deturnată de o construcție culturală fictivă, necesară asimetric doar donatorilor. Când am auzit prima parte a poveștii Play Pump am fost extrem de impresionat de creativitatea soluției, impulsul prin care povestea mi-a activat imaginația a eliminat total analiza instrumentală a propunerii, am căzut cu ușurință în capcana vanității celor ce se angajează „estetic” în lume. Mă amăgesc cu ideea că astfel de ratări sunt inevitabile în parcursul către soluții din ce în ce mai bune, în cele din urmă, chiar și formulele sec funcționale au la origine tot un efort creativ.
ROBERT MARIN este absolvent de Arhitectură și de… „Carabella” târgovișteană.
Facebook
WhatsApp
TikTok
