Conform scriitorului britanic Will Self „potențialul experienței traumatice este un fenomen strict modern”, trăim într-o epocă în care suntem traumatizați de trecut într-un mod pe care îl exprimăm cu mult mai multă vervă decât au făcut-o cei ce chiar au trăit acele vremuri, și mai mult, suntem capabili să ne simțim traumatizați anticipativ de lucruri care nu s-au petrecut și care deseori sunt chiar improbabile. O manifestare curentă a acestei condiții contemporane o găsim în manualul de utilizare al oricărui produs complex. Alături de diagrame de asamblare descoperim acolo și liste de posibile reacții adverse, distanțarea legală a fabricantului de responsabilitatea unui potențial eșec, și o serie de sfaturi paternaliste legate de ce obiecte să nu înghițim. În antiteză cu speranța împachetată în manualul unui nou produs, aceste mențiuni de siguranță consfințesc sub gravitatea răspunderii civile un pesimism catastrofic încorporat în orice acțiune cu profil important. Este evident necesară conștientizarea eventualelor pericole asociate oricărei întreprinderi, dar modul standardizat în care se propagă această idee sugerează felul defectuos în care societatea a internalizat astăzi problema neprevăzutului. Am mai ridicat și cu alte ocazii în Gazetă chestiunea predictibilității în design, un aspect al acestui fenomen ce necesită mai multă atenție din partea noastră este gestiunea speranței, nemărginită atunci când subiectul ne avantajează, și a traumei aparent subscrise oricărei acțiuni viitoare. Care este orizontul legitim al așteptărilor noastre de utilizatori în lumea emoțional fragilă în care trăim?
În 2006, după ce uraganul Katrina a devastat orașul New Orleans, carismaticul actor Brad Pitt a anunțat o inițiativă non-profit intitulată „Make It Right” pregătită să atace frontal problema caselor nimicite din cartierul Lower Ninth Ward. Grupul și-a propus realizarea a 109 locuințe individuale cu amprentă ecologică minimă ce urmau să fie livrate celor afectați cu un preț sub 150000$. În acest sens au fost antamați arhitecți de vârf de la Frank Ghery la Shigeru Ban, strângerea de fonduri a fost promovată prin cele mai faimoase chipuri ale Americii de la Ellen DeGeneres la Snoop Doggy Dog, ambițiile de dimensiuni Hollywood-iene l-au făcut pe Brad Pitt să spună în 2010: „Spargem codul în ceea ce privește locuințele verzi accesibile … (acest cartier) va fi dovada prototip pentru construcția de case sociale verzi la scară națională și chiar globală”. Pitt, un autentic admirator al arhitecturii și designului contemporan, s-a implicat deplin, împreună cu soția lui de atunci Angelina Jolie și-a cumpărat o reședință în New Orleans pentru a supraveghea de aproape desfășurarea proiectului, s-a ocupat personal de comunicarea publică a inițiativei, imaginea lui, pentru care brand-urile produselor de consum plăteau sume nerezonabil de mari, era acum angajată benevol, apărând chiar și în publicațiile profesionale de arhitectură furnizând o notă de șarm între fotografiile tipice cu arhitecți îngrijorați.
Invers proporțional cu avântul inițial, proiectul a ajuns în cele din urmă una dintre marile decepții ale carității, ale proiectării, ale construcției, ale angajamentului civic. Casele s-au dovedit îngrozitoare, mâncate de mucegai, de colapsuri structurale și de incendii produse de instalații electrice prost executate, acestea au devenit focare de infecție și adevărate poligoane de încercare la risc pentru numeroase categorii de rateuri constructive. Brad Pitt și asociația lui caritabilă au fost acționate în justiție de locatari. După divorțul de Angelina, cuplul a vândut reședința din New Orleans, vizitele starului pe șantier au încetat. În 2019 actorul a cerut judecătorului ca numele lui să fie scos din procesul intentat împotriva proiectului, judecătorul a refuzat.
Conservatorii au lăudat inițial proiectul ca pe o exemplară soluție capitalistă în care inițiativa privată oferă soluții, prin instituția carității, și în situații extreme, ulterior, după ratarea scopului, unii dintre aceștia s-au grăbit să plaseze responsabilitatea pe umerii locatarilor care nu au făcut o treabă prea bună în a întreține casele primite și în a se adapta la condițiile unei arhitecturi sensibile la mediu care cere o anumită disciplină de consum și utilizare. Progresiștii s-au anunțat sceptici de la început considerând imposibilă responsabilizarea unor organisme și interese private în realizarea unui astfel de proiect cu vocație publică, în vociferările lor, stângiștii încă așteaptă probabil guvernul să rezolve situația, așteptarea se dovedește a fi fără orizont.
Rostul unui proiect este justificat în societatea de astăzi prin promisiunea pe care o reprezintă pentru utilizator, iar promisiunea este mai mult o umoare emoțională decât o analiză lucidă a chestiunii. Dezechilibrați de așteptări nerealiste și vanitate, deseori și cei în nevoie și cei generoși se trezesc blocați într-o lume care refuză să se conformeze la proiecțiile nonșalante ale unor bine-intenționați. Răspunsul, cred eu, nu ar trebui să fie abandonul proiecției, cu toată tragedia gestantă în orice plan făcut de o minte umană, ci o fărâmă de rigoare, o mai atentă deslușire a obiectului muncii și, nerecomandabil poeților, mai puțină încredere în miracole.
ROBERT MARIN este absolvent de Arhitectură și de… „Carabella” târgovișteană.
Facebook
WhatsApp
TikTok
