PARADIGME DIN POST-IZOLARE – Robert MARIN – În apărarea prostiei (2)

„Noroc că prostia nu doare. Noroc bun.” 

Prin alipirea acestor două sintagme, un proverb și o urare specifică minerilor, grupul Divertis a livrat o sinteză a mineriadei din Iunie 1990 pe care, la acel moment, mulți „oameni de bine” au găsit-o ca fiind amuzantă, corectă și suficientă. Astăzi, la 30 de ani distanță, încă nelămuriți istoric, putem aprecia concluzia Divertis ca fiind în continuare amuzantă, relativ incorectă și clar insuficientă. Între timp „prostia colectivă” a minerilor a fost reclasată ca „ignoranță colectivă” și i-a fost retrasă titlul de cauză primară a nefericitelor evenimente de atunci. Chiar dacă efectele prostiei au fost omniprezente pe străzile centrale ale Bucureștilor din acele zile, de la vînătoarea cu bîte a „dușmanilor domnului Iliescu” pînă la săditul de panseluțe ca gest reparatoriu, economia dezastrului este descrisă acum în termeni de: manipulare, dinamica maselor, politici subversive. Prostia pe care am detectat-o cu toții a fost doar un instrument dezastruos, imprecis și uneori doar un decor. Chiar și așa, minerii nu pot fi exonerați de responsabilitatea lor în acel cadru istoric, dar pentru o analiză corectă este necesară înlocuirea unei imagini monolit a prostiei cu manifestările ei concrete: bravură, spirit gregar, discernămînt disfuncțional.

Ce încerc, de fapt, să apăr este prostia aparentă care deseori este considerată incorect drept cauza necazurilor noastre. Suntem înconjurați de prostie dar în mare parte aceasta este doar un efect intermediar pe parcursul dintre originea sistemică a problemelor noastre și momentul în care devenim conștienți de aceste probleme. În acest sens aș dori să punctez scurt doar două reprezentări, de dimensiuni diferite, a limitelor și erorilor în funcționare  pe care le numim generic „prostie”.

Teoria inteligenței multiple a psihologului Howard Gardner segmentează tiparele gîndirii în nouă categorii de inteligență (la momentul emiterii teoriei au fost doar șapte). Acestea sunt: inteligența lingvistică (centrată în jurul cuvîntului), inteligența logico-matematică (specifică raționamentului abstract), inteligența spațială (capacitatea de reprezentare mentală a imaginilor), inteligența fizic-corporală (coordonarea minte corp), inteligența muzicală (procesarea sunetului), inteligența naturalistă (relația om-natură), Inteligența interpersonală (abilități sociale), inteligența introspectivă (cunoașterea de sine), inteligența existențială (medierea dintre parte și o mulțime largă de părți). Deși încă subiect de dispută în mediile academice această teorie oferă un tablou diferențiat al originii aptitudinilor noastre. Ținînd cont că prostia nu este doar absența inteligenței ci o formă profund disfuncțională a acesteia, se naște și o imagine inversă, în negativ, a unui peisaj alcătuit din nouă tipuri de prostie, fiecare cu specialitatea ei.  Văzută în acest mod sofisticat, prostia își pierde din caracterul amorf al felului în care o percepem intuitiv și începe să semene mai degrabă cu un sistem viral ce corupe inegal bunul mers al minților noastre. Structura interioară a prostiei este complexă și imposibil de autodiagnosticat, din acest motiv avem nevoie de dialog și colaborare pentru a ne înțelege mai bine limitele personale. (Sunt cercetători neconvinși de teoria lui Gardner care vorbesc despre un factor general de inteligență „G”, o meta-inteligență, căreia i-ar corespunde la celălalt capăt al spectrului, probabil, o meta-prostie, dar și aici se vorbește de compartimentalizare și de „topografia abruptă” a inteligenței și non-inteligenței.)

În cartea „Outliars” jurnalistul Malcolm Gladwell prezintă o situație de criză din hokey-ul canadian. La un moment dat s-a constat că în lotul olimpic și în toate topurile de valoare ale jucătorilor erau incluși în proporție covîrșitoare practicanți născuți în primele trei luni ale anului, cîțiva din următoarele luni și nimeni născut în luna Decembrie. În Canada hokey-ul este sport național și beneficiază de un nivel de atenție ridicat, de aceea o astfel de statistică a fost profund neliniștitoare. Ce este în neregulă cu oamenii care se nasc la sfîrșitul anului? De ce nu sunt buni la hokey? După cercetări mult mai ample decît am crede s-a dovedit că rădăcina problemei era o eroare în selecție. Pregătirea viitorilor jucători profesioniști începe de la nivel școlar primar cînd selecția pe grupe se făcea în funcție de anul nașterii, din acest motiv în aceeași grupă de lucru intrau copii, să spunem, de la 6 ani la 6 ani și 11 luni,  astfel, cei născuți în luna Ianuarie erau practic cu un an mai mari decît cei născuți în luna Decembrie și activau alături de aceștia pe poziție de egalitate. La acea vîrstă fragedă, diferența de un an este uriașă în coordonarea abilităților fizice iar instructorii, care considerau că pregătesc un grup compact de copii, confundau involuntar maturitatea cu abilitatea și ca urmare îi favorizau pe cei mai mari. Inerția acestei disparități care apărea în primii ani de pregătire se propaga pe întreaga carieră a jucătorului. Acest sistem deficitar a dezavantajat extrem de mulți copii și practic, indiferent de talent, a reușit să îi excludă complet pe cei născuți la finele anului. După ce a fost înțeleasă problema de sistem întrebarea: „de ce sunt proști jucătorii născuți în Decembrie?” s-a transformat în: „cine este prostul care a conceput sistemul ăsta de selecție?”. O astfel de eroare structurală este un exemplu ce ne arată că deseori prostia reală stă ascunsă în altă parte decît în locul în care ne grăbim să o căutăm la început.