PARADIGME DIN POST-IZOLARE – Robert MARIN – Frumusețe și ornament

   „Sunt un arheofil, un paseist, țin la trecut, îmi place enorm să umblu prin anticariate, prin brocante, prin consignații, nu suport minimalismul de astăzi, tipul Ikea, îmi plac numai birourile somptuoase din lemn de nuc și cu gheare de leu” (Dan C. Mihăilescu). 

   Îmi place să cred că și eu sunt interesat de obiectele vechi, de istoria ce stă în spatele lucrurilor ce au ajuns la noi fizic sau doar în povești, dar spre deosebire de reputatul critic literar nu pot să mă plasez cu atîta aderență în spațiul trecutului. Nu cred că este cazul lui Dan C Mihăilescu, dar sunt mulți oameni care au, îmi pare mie, o atracție nesănătoasă către obiectele vechi, excluzînd aproape total contemporanul. Încerc să nu extrapolez prea mult, sunt convins că pasiunea pentru trecut a multor intelectuali este de interes public, aceștia devin păstrătorii și îngrijitorii unei memorii fără de care înțelegerea prezentului ar fi extrem de săracă. Dar pe lîngă cei ce stabilesc o legătură sistematizată cu istoria există o mulțime de amatori ce încearcă, în mod vanitos, să își orneze propriul ego cu virtuți și semnificații închipuite copiate la indigo după modele difuze cu bănuite origini nobile.

   Am revizitat, de curînd, interiorul castelului Peleș, dacă nu ați avut ocazia vă recomand cu căldură să o faceți, iar dacă ați fost deja mai demult, cu siguranță mai merită o tură. Personal am puțin apetit pentru a vedea noblețe acolo unde predominantă este trufia, dar măiestria cu care au fost realizate acele lucruri, cultura care le-a produs, merită atenție, respect și chiar pasiune. Majoritatea grupurilor de turiști defilează pe acolo filmînd cu telefonul, dînd glas, uneori în gura mare, unor proiecții fantastice în care se imaginează pe sine locuind în fastuosul castel, pregătiți pentru opulență într-un mod ce mie mi se pare neliniștitor. Același tip de transfer emoțional îmi imaginez că se petrece în sufletele spectatorilor la saloanele auto sau la concursurile de culturism. Am observat în vizita mea un cuplu de oameni trecuți de prima tinerețe, ce păreau produsul unei educații clasice de calitate, care se mișcau în cu totul alt ritm decît majoritatea curioșilor. Avansau mai încet pentru că citeau integral plăcuțele cu explicații în care muzeografii de la Peleș descriau specificitățile spațiului în care te găseai. „Neo-baroc, neo-renascentist, neo-gotic, cam multe neo-uri pentru ceva atît de vechi” se mira domnul respectiv, sesizînd o nealiniere între aspectul istoric al obiectelor și o încadrare stilistică ce pare că ține de revenire, de noutate. Pe fondul dezamăgirii și a neîncrederii în instituțiile prezentului avem tendința să încărcăm melancolic unele semne ale trecutului cu mai multă semnificație decît este cazul și, paradoxal, să pierdem cu totul din vedere alte astfel de semne. Din punct de vedere tehnic castelul Peleș se încadrează în ceea ce se numește neo-renaștere germană, acest curent romantic a încercat să recreeze o imagine idealizată a burgului german, un fel de butaforie idilică menită să calmeze unele complexe istorice. Chiar din vremea lui a fost văzut ca un efort formal de reprezentare fabuloasă a unei memorii editate și de recuperare a statusului unei autenticități dispărute. Început în 1873, castelul Peleș, a fost deschis în 1914, și reprezintă cîntecul de lebădă al neo-clasicismului, din punct de vedere conceptual, în loc să fie printre primele clădiri importante ale secolului XX a fost printre ultimele ale secolului al XIX-lea. A fost un act de bravură a unui stil romantic, în cele din urmă nivelat total de modernismul veacului trecut. 

   Cam în aceeași perioadă în care familia regală se pregătea să se mute în castel, în 1913, arhitectul austriac Adolf Loos proclama în eseul „Ornament și crimă”, și în conferințele ce au precedat publicarea (1910), un manifest al modernismului ce propunea epurarea formală ca pe un act de moralitate, putere spirituală și justiție socială: „evoluția culturii înaintează prin eliminarea ornamentului de pe obiectele folositoare”. Din perspectiva modernismului funcția de reprezentare clasică în care concurența aducea aditiv doar supraîncărcare ornamentală a devenit imorală. Acest tip cumulativ de obstrucție prin decor era nerezolvabil de scump, oferea foarte puțin la nivel artistic și nimic la nivel practic, pragmatic. Ornamentul mistifică substanța sub un văl decorativ destinat minților nefamiliarizate cu complexitatea. Similar cu coada unui păun, efortul formal ostentativ are implicații utilitare greu de justificat. Astăzi avem noi variante de exagerare a celor ce au lucruri de arătat, și peste timp vor apărea oameni ce se vor referi la perioada pe care o trăim acum ca la „vremurile bune”. 

   Fascinația pentru ornament ține de marcarea unei înnobilări de obicei închipuite, de recuperarea gloriei unui trecut idealizat, Dan C Mihăilescu se declară, excluzînd sensul patologic, un gerontofil, Adolf Loss și el un reprezentant al gloriei trecute ne arată o altă perspectivă asupra aceleiași glorii: „simfoniile lui Beethoven nu ar fi fost scrise niciodată de cineva care umbla înfășurat în mătase, satin și dantelă… Oricine se plimbă astăzi într-o haină de catifea nu este un artist ci un bufon”-1910.

 

ROBERT  MARIN  este absolvent de Arhitectură și de… „Carabellă”  târgovișteană.