PARADIGME DIN POST-IZOLARE – Robert MARIN – Frumusețe și complexitate

1. O perspectivă fenomenologică

   Normalitatea este  o stare confortabilă în care ceea ce este neînțeles poate fi neglijat prin asimilarea cu familiarul, cu inofensivul, cu încrederea oarbă.  Complexitatea se manifestă la nivel senzorial ca un surplus, ca o sarcină suplimentară normalității. Acestă solicitare de efort poate fi abordată rațional, către o dezlegare măcar parțială, sau plasată sub specia misterului. Atunci cînd setul de date este prea mare pentru o procesare facilă tendința omului este să interpreteze simbolic ceea ce nu poate decoda rapid și să completeze lacunele înțelegerii cu fabulații convingătoare sinelui. Deseori frumusețea complexității vine din componenta fabuloasă ce o însoțește, din descoperirea unor sensuri  ce se formează în mintea observatorului separat de răspunsurile rezultate din rezolvarea complexității. De cele mai multe ori astfel de rezolvări sunt neinteligibile și atunci valoarea stă tocmai în efectul indirect, sugerat, ce se manifestă mai degrabă la nivel de experiență și mai puțin la nivel de raționament. Două exemple, așa pentru context, de complexitate a cărei frumusețe nu necesită explicitare: Iarna lui Vivaldi în F minor, allegro non molto  (https://www.youtube.com/watch?v=NzCL9uLkQSI) sau picturile hiper-realiste,  supradimensionate, ale lui Franz Gertsch (https://www.museum-franzgertsch.ch/de/ihr-anlass/im-museum/ ). De cele mai multe ori efectul covîrșitor al complexității este însoțit și de teamă, de aceea observatorul curios va avea nevoie și de curaj pentru a se apropia de un astfel de subiect.

 

2. O perspectivă raționalistă

   Orice tentativă de acoperire completă, fără aproximări, fără rest, a unui subiect va genera complexitate. Specialiștii în neuroștiințe, psihologie, filosofie, se grăbesc să ne amintească faptul că mintea umană este foarte confortabilă cu idei vagi și în general indispusă la asimilarea detaliilor de tip fractal al unei lumi mult prea sofisticată în alcătuirea ei. Dar chiar și așa, secvențial, mici sectoare de complexitate rezolvată ne pot aduce satisfacții imposibil de imaginat altfel. Pozitiviștii vor găsi întotdeauna în decriptarea concretă a complexității o frumusețe superioară sensului simbolic intuitiv, aproape  oricine știe să citească ora de pe un ceas mecanic, dar perspectiva pe care o are un ceasornicar asupra acelui mecanism vine cu un plus de înțelegere ce nu poate fi accesat doar prin inspirație. În numele simetriei să aducem și aici două exemple de complexitate esteticizată, Vordhosbn de Aphex Twin, pe care l-am citat și la textul despre simplitate cu o altă piesă (https://www.youtube.com/watch?v=XYrQC-jWMFM) și Lampă dublu polihedron – culoare infinită, de Olafur Eliasson (https://www.olafureliasson.net/uncertain/connections/TEL3250). Cei ce caută frumusețea în edificare, nu doar în senzație, au ceva mai mult de lucru în fața unui subiect complex dar și recompensa, chiar și doar pentru încercare, este inaccesibilă pe alte căi.

   Cîteva posibile concluzii.. De vreme ce complexitatea pare o funcție a profunzimii ea poate deveni un suport estetic foarte atractiv pentru cei ce se consideră sofisticați. În căutarea senzației de complexitate se angajează destul de des simulări, de aceea, mai ales într-o cultură ca cea românească, foarte des noțiuni ca „ornament” și „complexitate” ajung să fie similare. Morfologia complexității în echilibru este deterministă, elementele ce o alcătuiesc sunt corelate, nimic nu este întîmplător, nimic nu poate fi extras sau adăugat fără destabilizarea sistemului. Într-un mod asemănător este definită și armonia.

   

ROBERT  MARIN  este absolvent de Arhitectură și de… „Carabellă”  târgovișteană.