Oana Stănescu (arhitect, designer, profesor) este un autor foarte important astăzi, la scară globală, în ceea ce arhitecții numesc „spațiu temporar” sau „spațiu imediat”. Acest domeniu, care se intersectează cu instalația de artă, cu scenografia, cu evenimentul, cu spațiul virtual, aparține zonei „poetice” a arhitecturii, mai săracă în restricții specifice construcțiilor durabile, mai bogată în grade de libertate creativă. Într-o conferință pentru Harvard Graduate School for Design (https://www.youtube.com/watch?v=zrkSOH3JH14), Oana prezintă studenților o condiție atipică, traumatică, extrem de personală, ce a dus la reajustarea relației ei cu realitatea și cu investigația de tip creativ.
Condiția cu pricina a fost diagnosticarea unui cancer pulmonar. Pe lângă impactul pe care orice afecțiune serioasă o aduce: lipsa de control, ca problemă imediată, și imposibilitatea de a planifica, ca problemă pe termen lung, există un alt aspect interesant în felul în care Oana prezintă situația: „când treci prin așa ceva participi la investigații medicale mai sofisticate decât ți-ai imaginat, și pentru prima dată corpul meu a fost subiectul unor operații asemănătoare proiectelor mele. Am obținut așadar, planuri și secțiuni detaliate ale trupului meu luate din 2 în 2 mm pe două direcții. Doctorul meu a fost oripilat de fascinația mea aparent morbidă cu aceste reprezentări medicale, pentru mine însă a fost un mod interesant de a constata că de fapt asta sunt, că asta este tot, o alcătuire, complexă dar nu misterioasă.” Trebuie să spun că subscriu și eu (fără să mă includ între cei forțați să gestioneze astfel de situații medicale foarte grele) acestei interpretări metrice a realității, ideea că fundamental ceea ce este viu este o chestiune de alcătuire și automatisme rămâne clară, în ceea ce mă privește, atât ca interpretare cât și ca formulă de răspuns, ameliorarea este o corecție a alcătuirii.
Probabil aici este marea diferență între mine și prietenii mei scriitori, eu văd lumea reducționist ca pe o combinație infinită din elemente finite, în timp ce ei (spun asta după capul meu, nu mi-a confirmat nimeni așa ceva în mod direct) văd probabil, mult mai curajos, elementele și combinațiile dintre ele ca pe un singur câmp, infinit ca desfășurare, dar mai ales ca posibilități.
Deseori îmi vine să cataloghez ca eroare numeroasele licențe poetice pe care scriitorii le îmbrățișează cu atâta ușurință: generalizări la scară universală, extrapolări nejustificate, intuiții pe post de adevăruri raționale, dezinteres pentru precizia matematică, importanța enormă a sentimentelor personale. Mă opresc de obicei foarte repede din a strâmba din nas, pentru că îmi dau seama că s-ar putea ca eu să fiu cel în deficit. Optica mea materialistă mă face să fiu mai puțin generos cu simțămintele mele, mai puțin îngrijorat de nefamiliar, dezinteresat de supranatural, preocupat de prescripții și soluții instrumentale. De cele mai multe ori, aceste diferențe mă pun în dezavantaj, dar chiar și așa mă bucur că am ieșit diferiți.
ROBERT MARIN este absolvent de Arhitectură și de… „Carabella” târgovișteană.
Facebook
WhatsApp
TikTok
