PARADIGME DIN POST-IZOLARE – Robert MARIN – Condiția proprietății în arhitectură și design –III-

   Am încercat, săptămânile trecute, să atrag atenția asupra a două erori foarte des întâlnite în înțelegerea ideii de proprietate. Prima greșeală ține de felul instinctiv în care avem tendința de a interpreta această noțiune în sens strict binar, pe de o parte proprietatea, care aparține cu totul proprietarului, și pe de altă parte restul lucrurilor, care dintr-o perspectivă pur subiectivă sunt ale unui altcineva indistinct sau chiar ale nimănui. A doua greșeală vine din transferul rudimentar pe care îl facem deseori între ideea de proprietate și cea de valoare, confuzia între termeni ce descriu fenomene diferite poate fi sursa unor concluzii nefaste. Aceste erori sunt parcă mai spectaculoase atunci când vine vorba de posesia obiectelor, fără un efort mai serios de înțelegere a numeroaselor distincții din interiorul conceptului de proprietate, riscăm un insucces masiv în alocarea resurselor materiale și emoționale pe care le prețuim. 

   Un exemplu ce descrie simplist ideea de proprietate a locuinței în România este citarea scoasă din context a procentului de 98% ce ar descrie raportul dintre proprietari și chiriași în ocuparea spațiului locativ autohton. Această fracție nu reprezintă gradul de autonomie  a românului în problema locuirii (așa cum ne spun politicienii), ci un cumul de alți factori care în realitate descriu situația precară a condiției proprietății în țara noastră. În primul rând acest procent măsoară de fapt indisponibilitatea românilor de a plăti chirie, sau mai exact, indisponibilitatea de a declara venituri impozitabile din chirii. Un al doilea lucru ce stă camuflat în procentul cu pricina este lipsa mobilității sociale, pe de o parte un procent mare de tineri (de până la 35 de ani) ce locuiesc încă alături de părinți, incapabili de relocare independentă, pe de altă parte procentul mare de locuitori în mediul rural a căror proprietate fracțională acoperă un număr mult mai mare de indivizi decât în țările europene dezvoltate. O a treia problemă ține de un context economic special, inerția marii împroprietăriri gratuite din anii 90, și o lipsă de imaginație economică ce marginalizează producția, inovația și alți factori de creștere economică sănătoasă și favorizează o formă rudimentară a „concretului” materializat în mormane de cărămizi și beton. O a patra față a interpretării cantității extraordinare de proprietari, ține de problema culturală a proprietății, de gradul de insecuritate socială a românului pentru care „adăpostul” are, pe fondul alienant al incertitudinii viitorului, un caracter aproape medieval. Acest 98% poate fi înțeles ca funcție mai degrabă a fragilității decât a robusteții, a blocajului în proiect decât a finalizării proiectului, a unei uniformități sterile în detrimentul diversității.

   Un exemplu mai sofisticat de înțelegere a ideii de proprietate a locuirii îl putem găsi uneori în modele istorice pe care noul individualism le șterge din memorie. Arhitectul și teoreticianul Jack Self propune de pildă un mod de locuire colectivă ce pleacă de la interpretarea în gradient a ideii de proprietate specifică mediului monastic franciscan. Într-un astfel de cadru, tipul de proprietate se reconfigurează în funcție de patru forme fundamentale de posesie.  Prima este „folosirea”, în care utilizarea consumă obiectul proprietății, de exemplu a avea o prăjitură înseamnă de fapt a o consuma, nu poți simultan să o mănânci și să o și păstrezi. A doua formă este „uzufructul”, dreptul de folosire, de acces, de servitute, unde utilizarea individuală se poate petrece sub umbrela posesiei colective. A treia este „posesia”, unde continuitatea în timp este aspectul cel mai important. Un exemplu ironic ce punctează funcția de stabilitate a acestei forme de proprietate poate fi considerat următorul slogan comercial: „nu deții un ceas Philippe Patek, doar îl păstrezi pentru generațiile viitoare”. A patra formă este „dominionul” care în sens religios reprezintă nu doar posesia ci și dreptul de a distruge ceva, chiar de a lua viața acelui ceva, pentru că acest așa-zis drept arhaic se extinde, uneori involuntar, și asupra altor oameni. Un exemplu extrem în acest sens este sclavia, un exemplu de dominion normal poate fi considerată căsătoria (o analiză mai atentă a jurămintelor nupțiale releva schimbări dramatice ale condiției proprietății și chiar a libertății ce par inacceptabile pentru un individualist autentic).

ROBERT  MARIN  este absolvent de Arhitectură și de… „Carabella”  târgovișteană.