John Locke (1632 -1704), gânditor marcant al secolului XVII, este creditat ca fiind cel ce a introdus în limbajul filosofiei politice conceptul de drept inalienabil. Termenul descrie acele drepturi care sunt pre-politice, care preced orice formă de determinare, formulare, atribuire, sub orânduire instituțională. În mod paradoxal aceste drepturi ne aparțin într-un fel mai puțin ca altele pentru că nu avem putința de a le tranzacționa și în același timp ne aparțin mai mult decât altele pentru că nu le putem obține din altă parte, ele sunt un dat profund legat de natura fiecăruia dintre noi. Conform filosofului englez, drepturile inalienabile ne vin din „starea naturală” ceea ce le oferă un statut precedent oricărei forme de guvernare sau de legislație juridică, aceste drepturi sunt: dreptul la viață, dreptul la libertate și dreptul proprietății. Dacă intuitiv percepem viața și libertatea ca parte inseparabilă a ființei noastre, imposibil de segmentat sau de transmis direct, pentru proprietate, deseori situată conceptual în afara noastră, natura inalienabilă trebuie demonstrată. Cum poți obține proprietate privată înaintea unui sistem juridic care să stipuleze această caracteristică? Pe scurt, Locke construiește un argument în care transferă autodeterminarea sinelui (ale cărui atribute: viață și libertate sunt inalienabile) la proprietatea asupra acțiunilor sinelui, a muncii sinelui și de aici la ideea că orice lucru fără proprietar în care este amestecată munca unui sine face ca acel lucru să devină proprietate a acelui sine. „Fiecare om are o proprietate în persoana sa. Nimeni nu are drept decât asupra sieși însuși. Munca acestui trup, lucrările mâinilor sale, putem spune, îi sunt proprii lui”. Cu alte cuvinte, proprietatea se dobândește ca drept inalienabil prin extensia proprietății naturale asupra propriului sine în exercitarea celorlalte două drepturi inalienabile. Locke a încercat să pună viața, libertatea și proprietatea la adăpost de arbitrarul și capriciile politice ale secolului XVII. Definiția proprietății oferită de el a fost extrem de influentă pentru că a asigurat o nouă poziție a individului în societate, un mod legitim de a exercita control asupra propriei persoane, o negare a tiraniei justificată prin descendență sau drept divin, o nouă formă de demnitate, o nouă dimensiune morală. Drepturile inalienabile au fost, cu bune și cu rele, suport pentru revoluții politice și noi doctrine economice. Standardele filosofiei contemporane pretind un nivel de sofisticare ce reacționează sceptic în fața meta-narațiunilor sau a sistemelor formale cu puține axiome. În acest sens, sunt comentatori astăzi ce consideră potențial periculoasă tratarea unui concept complex precum proprietatea în linii atât de simple, și totuși argumentul lui Locke supraviețuiește datorită felului în care filosoful britanic a încărcat cu importanță morală agenția umană, autonomia umană – valoare fundamentală a modernității.
Identificarea în filosofia politică a unui sistem moral stabil, independent de interpretări conjuncturale, este unul dintre cele mai importante proiecte filosofice pentru cei interesați de justiție. Robert Nozick (1938 – 2002) găsește în libertarianism cadrul care ar stabiliza moral societatea strict în jurul libertății individului. Omogenizarea diferențelor lumii într-o singură pastă, fie ea și de culoarea libertății, forțează radical anumite soluții morale, iar ideea de proprietate ca parte a trupului individului cade și ea în acest monocrom. Spre exemplu, filosoful american, folosește definiția proprietății preluată de la Locke ca argument fundamental al libertarianismului, mergând până la a descrie taxarea de către stat a proprietății ca pe o formă de furt sau chiar sclavie. Prin taxare, ne sugerează Nozick, statul te deposedează de câștiguri, te deposedează de fructele muncii tale, ceea ce este moral echivalent cu pretenția statului la o parte a muncii individului, ceea ce face taxarea echivalentă cu munca forțată. Pentru acest gânditor natura inalienabilă a dreptului la proprietate este atât de profundă, iar manifestarea ei este atât de tranșantă, încât orice legiferare ce s-ar situa între individ și proprietatea lui ar fi total imorală. În apărarea lui Nozick trebuie spus că acesta nu descrie libertarianismul ca pe o lume a gardurilor înalte, în care proprietatea (justificată ca extensie a vieții și a libertății) va fi singurul regulator cinic-materialist în ierarhia socială. Libertarienii susțin că existența compasiunii, a generozității, întrajutorarea, sunt idei foarte bune, doar că toate acestea trebuie să se petreacă exclusiv pe cale voluntară, în spațiul libertății, fără acțiuni coercitive din exterior. Robert Nozick transformă drepturile inalienabile într-un monolit în care proprietatea a ajuns indistinctă față de libertate, adversarii intelectuali ai lui Nozick (John Rawls sau Ronald Dworkin) i-au reproșat acestuia că printr-o astfel de reducție este descrisă o natură umană prea săracă, simplistă și până la urmă disfuncțională (cele două principii libertariene, enunțate de Nozick, de asigurare a legitimității oricărei forme de proprietate: justețea în achiziția inițială „initial holdings” și justețea transferului liber „free market”, sunt practic imposibil de urmărit în realitate în termenii absolutiști ai libertarianismului).
Pe partea opusă a spectrului politic, la stânga extremă, vorbim de disoluția completă a proprietății. Sunt teoreticieni care îl pun și pe Karl Marx în paralel cu John Locke și vin cu următoarea observație: viața și libertatea sunt într-adevăr drepturi inalienabile (deși comuniștii au tratat viața și mai ales libertatea ca pe o condiție aflată la discreția organizațiilor centrale) dar proprietatea nu poate fi inalienabilă de vreme ce îl alienează de fapt pe om de munca lui (una dintre criticile principale pe care Marx le aduce capitalismului este faptul că munca omului nu mai este în slujba s-a ci a capitalului, a proprietății altora, a unui sistem ce încurajează acumularea proprietății în mod disproporționat cu munca). Și stânga mai ușoară, oripilată de traumele istorice produse de comunism, încearcă să relativizeze întrucâtva ideea de proprietate în numele echității. Avem influența filosofiei contractualiste care face eforturi de a balansa interesele individului cu cele ale comunității. Avem comunitarism, care favorizează identitatea de grup uneori în detrimentul celei individuale (ce credeți că este patriotismul de pildă?) Avem chiar argumente de tip teleologic în desprinderea proprietății de valoarea ei materială sau de munca ce a produs-o, de exemplu: „dacă l-am întreba pe Aristotel, cine ar trebui să posede în mod just cel mai bun fluier din cetate, cel mai bogat cetățean care și-ar permite să îl achiziționeze, cel mai bun meșteșugar care de altfel l-a și realizat, sau cel mai bun cântăreț la fluier, ce ar dicta natura fluierului?”.
Am să opresc aici, abrupt, sumara analiză filosofică a ideii de proprietate. Teoreticienii designului, situați în paradigma modernității, au o interpretare oarecum în gradient asupra acestui termen. Natura instrumentală a obiectului de design îl face pe acesta să își extindă acțiunea asupra utilizatorului dar și asupra societății în general. Distincția dintre proprietatea asupra unui stilou și proprietatea asupra urmelor pe care stiloul le lasă, generează o serie de dileme pe care le vom explora în texte viitoare.
ROBERT MARIN este absolvent de Arhitectură și de… „Carabella” târgovișteană.
Facebook
WhatsApp
TikTok
