Trăiesc cu impresia că în România ideea de creativitate este înțeleasă greșit mult prea des. Deslușirea acestei probleme ar trebui să fie o chestiune de maximă importanță dacă ne dorim să fim agenți, într-o măsură decentă, ai propriului nostru viitor. Procesarea defectuoasă a creativității ne-a făcut să externalizăm total această sarcină și să ne plasăm confortabil într-o poziție din care doar strîmbăm din nas, în timp ce consumăm orbește o dietă alcătuită din semipreparate create în alte părți. Cu riscul de a îi ofensa pe cei direct conectați la fibra națională, consider că trăim într-o țară profund regresivă în raport cu ritmul lumii contemporane. Unul dintre motivele acestei nefericiri este abandonarea funcției instrumentale a creativității, a faptului că refuzăm în general să înțelegem că imaginația nu este doar rătăcire, că ea poate avea scop și că abia atunci cînd acesta este atins putem vorbi de inovație sau alți termeni miraculoși ai progresului.
Din conversația publică de la noi pe această temă, din fragmentele ce ajung la mine, disting două chei principale de interpretare a noțiunii de creativitate.
- Creativitatea cu „C” mare
Creativitatea ca act spectaculos de extracție genială, într-o clipă, a celor mai minunate lucruri, din abisul neînchipuitului direct în existență. Mulți intelectuali români acceptă solemn această interpretare demiurgică, strict individuală, a unei creativități în care standardul este de la Henri Coandă în sus. Cei ce au nervi de oțel pot găsi în discursurile academicienilor români, rostite cu ocazia centenarului național, o colecție de definiții ale creativității, ale geniului, ale „transformărilor prin neclintire”, desigur toate de sorginte românească. Ce mi se pare paradoxal este că în acest registru înalt de interpretare, asocierea creației cu inteligența se face doar în interiorul unui act exclusiv bazat pe credință, precum formula „design inteligent” cu care creaționiștii descriu de fapt originea cu „O” mare a tot ceea ce există.
- Creativitatea cu „c” mic
Creativitatea de mică amplitudine se găsește, precum umorul, aproape la tot pasul. Avem din acest gen: dibăcia românească de a ne descurca în situații limită, metode de compensare a lipsei resurselor, fantezie la nivel de ornament, etc. În general această tipologie se manifestă ca un act periferic, ce are rolul de a cosmetiza o lume fixă în care noutățile sunt doar niște artificii cu rol de deconectare. Din întîlnirea cu această specie rezultă reacții de tipul: „nu mai știu ăștia ce să mai inventeze”, „nu prostiți pe nimeni cu chestiile astea”, „micuța/micuțul Picasso” etc. În afara acestei creativități de tip breloc pe care o putem etala cu ușurință, fără responsabilități asociate, mai există o subspecie „c” mic dezastruoasă: creativitatea normată. Creativitatea de carton promovată prin memo-uri și training-uri în corporații sau notată conform barem, în cataloagele școlare, pe bază de curriculă națională.
Între „C” mare și „c” mic este doar o diferență de scară, amîndouă sunt învăluite în aceeași pastă de mister, produs predictibil al unei societăți care favorizează pocăința înaintea curiozității. Trebuie să înțelegem că noțiunea de creativitate nu se cuplează doar cu poezia, că ar trebui să educăm și să folosim această facultate ca pe un instrument practic pentru încercări, pentru asocieri de date, pentru construire. Este insuficient să credem că a fi creativ îți vine așa, dintr-o dată, sau din naștere, este adevărat că și astfel de scenarii sunt posibile dar ar trebui să ne investim mult mai mult în creativitatea antrenată, în efortul creativ, în condițiile care o preced și în recunoașterea corectă a ceea ce produce. Întreaga lume civilizată se plînge de un deficit de imaginație la nivel social, iar noi participăm cu un dublu handicap în această cursă pentru că cei mai competenți în domeniu pleacă (spre a compensa în alte părți acel deficit), iar cei ce rămîn pun creativitatea cel mai des sub semnul delirului. O problemă în plus este faptul că perspectiva națională în acest raport este aproape irelevantă, în materie de creativitate concurența copiilor noștri nu sunt colegii lor de clasă ci alți copii cu interese similare din Letonia, Coreea de Sud, Germania, etc. Forma lumii este deja post-geografică, teritoriile ei sunt virtuale iar creativitatea este harta lor.
Am avut, de curînd, ocazia să port o discuție pe această temă cu cineva care a condus mulți ani un prestigios centru britanic de cercetare în dezvoltarea sustenabilă, care a consiliat numeroase guverne și actori economici mari și care a scris și conferențiat mult pe această temă. A fost o conversație care s-a axat rapid pe profilul lumii lui, lumea din care provin eu fiind total necompetitivă în captarea potențialului creativității. La link-ul de mai jos puteți download-a „Indexul capitalului uman 2020”, studiu făcut de Banca Mondială ce evaluează performanțele globale în materie de utilizare a potențialului uman, această ediție a fost adnotată pentru a include efectele Covid 19.
Conform acestui document, un copil născut în acest an în România are șanse în medie de doar 58% în a-și atinge potențialul la maturitate. Dacă dorim un viitor mai bun avem nevoie de idei noi. https://openknowledge.worldbank.org/handle/10986/34432?cid=GGH_e_hcpexternal_en_ext
ROBERT MARIN este absolvent de Arhitectură și de… „Carabellă” târgovișteană.
Facebook
WhatsApp
TikTok
