PARADIGME DIN POST-IZOLARE – Robert MARIN – Aruncat în fața necunoscutului… Gîndește singur!

Merg mai departe cu  ofensiva împotriva gîndirii solitare. Ideea împotriva căreia reacționez este, de fapt, ușurința cu care „gîndește singur” este aruncată ca o scuza la lipsa de documentare, la lipsa de interes față de probleme mai largi, la interpretarea rudimentară a primelor principii. Îmi displace faptul că în conversația publică sunt conturate doar două opțiuni, fie suntem ca o turmă de oi, fie suntem ca o adunătură de cimpanzei cu personalitate. Din acesta frustrare cred că mă bag în lucruri care mă depășesc și mă arunc la exemple din filosofie sau economie. O să încerc să rămîn, pe viitor, mai disciplinat, pe subiecte asupra cărora am o oarecare competență. 

Aruncat în fața necunoscutului, omul temător va cere în primul rînd soluții practice,  vorba aceea: „teoria ca teoria dar practica ne omoară”. Într-un fel, sfaturile practice, nu sunt altceva decît normele de aplicare ale unei teorii. În afara instinctelor și a rutinelor cognitive preprogramate genetic (vezi teoria gramaticii universale  a lui Noam Chomsky) tot ceea ce învățăm pleacă de la o teorie, orice ucenic, chiar dacă este expus doar la exemple practice, va trebui să internalizeze procedurile acțiunilor sale tot într-un plan teoretic  mai întîi, oricît de rudimentar sau puțin conștientizat ar fi acesta. Teoria este o hartă a imaginarului cu aplicații nelimitate, putem călătorii oriunde în timp și spațiu, putem privi universul în ansamblu sau la nivel de detaliu subatomic, putem crea o lume teoretică funcțională 100% abstractă alcătuită doar din… teorie. Problema este că toate aceste proiecții sunt extrem de dificil de realizat într-un mod concludent, construcția unui sistem teoretic este o muncă monumental de laborioasă, nu degeaba teoria ne pare atît de distantă de practică. De la metodologiile precise de colectare a datelor pînă la falsificabilitatea teoriilor (vezi Karl Popper) acest domeniu mental pare imposibil de sistematizat la nivel individual. Cum putem „gîndi singuri” dacă procedural parcursul teoriei de la observație primară la concluzie finală este atît de sofisticat? Din fericire nu suntem total izolați  în fața complexității lumii, avem la dispoziție vaste arii de teorie deja asumată prin consens, pe suprafața cărora alunecăm de colo colo, căutînd răspunsuri. Aceste teritorii predefinite ca structură teoretică, în care ne instalăm argumentele, au diverse forme. Printre cele mai evidente sunt adevărurile interpersonale, la care ne cuplăm din convingere, cum ar fi ideologiile sau religiile, sau, adevărurile științifice care par a corespunde realității dar pe care rareori le înțelegem. Îndemnul „gîndește singur” este valabil doar folosind resursele colective ale unui sistem teoretic deja existent, cu alte cuvinte „gîndește singur cu gîndirea altora”. Gîndirea originală nu înseamnă a genera teorii de la zero ci mai degrabă a rearanja original fragmente de teorie culese din alte părți.

Probabil cea mai elocventă reprezentare a ideii de spațiu teoretic ca suport practic se găsește în conceptul de „paradigmă”, așa cum a fost el introdus de Thomas S Kuhn în „Structura revoluțiilor științifice”(1962). Spre deosebire de imaginea populară a științei care este dominată de figurile unor genii solitare, de eforturile individuale ale unor oameni speciali, Kuhn propune ca fiind fundamentală pentru știință baza ei operațională: seturile de teorii considerate adevărate, instrumentarul și metodologiile acceptate ca relevante, sistemele de măsurare convenite prin consens, vocabularul specific etc., toate aceste componente constituie suportul unei paradigme științifice. Paradigma „furnizează o hartă a cărei detalii sunt elucidate prin cercetare științifică matură. De vreme ce natura este prea complexă și prea diversă pentru a fi explorată la întîmplare, această hartă este esențială, la fel ca observația sau experimentul, în dezvoltarea continuă a științei. Prin teoriile pe care le întrupează, paradigmele se dovedesc a fi părți constitutive ale activității de cercetare”. Majoritatea eforturilor științifice se produc în rutina interiorului acestei hărți, dezbaterile interesante public se dau pe perimetrul și în golurile paradigmei. Noile propuneri de ajustare pot fi situate cu totul în afara paradigmei, ceea ce le face neinteligibile, imposibil de dovedit, și ca urmare eliminate din concurs, pot fi compatibile cu paradigma, cele demonstrate a fi false sunt abandonate, cele demonstrate a fi adevărate urmînd să completeze domeniul, sau pot fi incompatibile cu pardigma, false sau demonstrabil adevărate, cele din urmă fiind sursa crizelor paradigmatice.  Cînd elementele de criză se dovedesc a fi fundamentale atunci apare ceea ce Kuhn numește „revoluție științifică”, adică o reașezare a paradigmei respectivului domeniu. După instalarea valorilor „revoluționare” și corelarea lor cu restul paradigmei se restabilește echilibrul și se reintră în rutină pînă la următorul ciclu. Încă un lucru important, aceste schimbări de paradigmă sunt mereu progresive, adică sistemul nu se întoarce niciodată la o formă mai veche, ceea ce este știut poate fi contrazis sau corectat dar nu poate deveni neștiut. O astfel de ilustrare a cunoașterii minimizează aportul solitar al indivizilor și favorizează suma mișcărilor teoretice în care prin mulți pași minusculi la nivel individual se asigură aditiv progresul prin colaborare. Tocmai în acest policentrism stă capacitatea paradigmei științifice de a păstra, prin continuă verificare, coerența ei, și tot de aceea este atît de bine protejată la atacuri individuale, incapabile să destabilizeze ușor un sistem bine articulat. Din punct de vedere al anduranței sistemului, zicala „buturuga mică răstoarnă carul mare” ar putea fi reformulată în cazul paradigmei științifice în „buturuga mică nu poate schimba cursul rîului mare”. Pentru cei ce au la dispoziția mai mult timp de citit, voi introduce aici un exemplu. S-a adus în discuție, chiar în paginile gazetei la un moment dat, validitatea teoriei „designului inteligent”. Paradigma științifică general acceptată a originii și parcursului vieții pe Terra este Darwinismul, adică teoria evoluției. Desigur există încă rezolvări incomplete ale unor secvențe din această paradigmă, cea mai notabilă fiind chiar problema originii vieții, subiect ce nu a fost deocamdată explicat satisfăcător pentru toată lumea. 

Există totodată curente de gîndire oarecum concurente în interiorul paradigmei în legătură cu motorul principal al evoluției, cu toate astea fundamentul teoretic al evoluționismului este robust, toate ipotezele au rezolvări teoretice, principala problemă fiind recrearea la nivel de experiment a unor condiții de viață demult trecute. Pe scurt, Darwinismul propune parcursul către complexitate a unor structuri biochimice rezultate prin suprapunerea unor cicluri simple,  acest proces a generat în timp forme stabile, capabile de multiplicare, ce au constituit alcătuirile primare ale vieții. După sute de milioane de ani de manifestare a unor automatisme naturale ce au favorizat complexitatea avem astăzi biosfera (a cărei diversitate este în scădere datorită omului). Designul inteligent refuză originea aparent accidentală a vieții așa cum este prezentată de Darwinism și susține ipoteza unui agent extern care a creat voluntar toată chestiunea asta numită viață. Designul inteligent are destul de mulți adepți, dar este în special interesant pentru cei ce încearcă să reconcilieze religia cu știința. Aceștia din urmă au sperat ca teoria lor să poată produce o criză suficientă în paradigma Darwinistă pentru a reașeza întreaga problematică într-un mod mai convenabil creaționismului. Cele două „lebede negre” pe care le-au prezentat creaționiștii au fost: complexitatea celulei ca structură imposibil de obținut pe căi accidentale (o variantă științifică a argumentului teleologic pentru existența lui Dumnezeu) și „explozia cambriană” care acum cca. 540 mil. ani a produs o diversitate neverosimilă de forme de viață. Ambele seturi de argumente au fost demontate de apărătorii Darwinismului (evident este o poveste foarte lungă aici), lăsînd designul inteligent așa cum   l-au găsit, mult în afara paradigmei. Puterea unei paradigme stă tocmai în coerența ei, de aceea marginalizarea designului inteligent în acest context este un act mecanic. Teoria creaționistă a ratat cuplarea la paradigma științifică prin incompatibilitatea ei cu logica, se poate spune prea rigidă, ce asigură funcționarea sistemelor de tip științific. O altă posibilă victorie a acestei noi (foarte vechi) teorii ar fi fost înlocuirea completă a evoluționismului, doar că acest lucru precede deja paradigma la nivelul distincției religios / științific.  Personal sunt dispus să pariez aici pe Darwinism, mi se pare că felul în care sistemul de paradigme mediază relația cu necunoscutul, ne poate aduce confortul unei susțineri externe foarte robuste, mai ales atunci cînd înțelegem problema doar parțial. Cel pe care mantra „gîndește singur” îl poartă mult în afara paradigmei, chiar dacă migrează în grup, mai ales dacă preferă un vehicul emoțional unuia rațional, trebuie să își asume faptul că la momentul argumentării propriei poziții i se va cere să fie bine înarmat.   

ROBERT  MARIN este absolvent de Arhitectură și de… „Carabellă” târgovișteană.