PARADIGME DIN IZOLARE – Robert MARIN – Două reprezentări grafice ale competenței

Ignoranța face minuni pentru încrederea în sine. Aceasta este concluzia la care au ajuns David Dunning și Justin Kruger după un vast program de cercetare de psihologie socială. Fenomenul studiat este o eroare cognitivă comună, care îi face pe oameni să își supraestimeze constant competența. În urma acestui studiu, corelarea între nivelul abilităților și cel de încredere perceput de un individ a devenit cunoscut în literatura de specialitate ca „Efectul  Dunning – Kruger”. O reprezentare simplă a acestuia o puteți observa în figura alăturată. 

  

Să considerăm că o problemă nefamiliară arată ca un rebus gol, se pare că la primele informații pe care le receptăm, mintea noastră fabulează intuitiv, semne ce umplu aproape integral spațiile goale ale matricei. Această imagine aparent întreagă generează o stare euforică de încredere denumită „superioritate iluzorie”. Pe măsură ce acumulăm noi date, ideile eronate încep să fie infirmate eliberînd căsuțele completate greșit, în plus, pentru că unele dintre aceste noi date sunt plasate distant față de cele vechi, constatăm că suprafața rebusului este de fapt mult mai întinsă. În felul acesta, cu viteză mare, mozaicul care trebuia să formeze imaginea rezolvării își pierde rezoluția lăsînd în urmă o decepție ce demolează încrederea falsă cîștigată inițial. Aceasta este starea dilematică a unui nivel mediu de competență. De aici încolo progresele sunt lente și nici măcar un nivel de cunoștințe de tip expert nu mai pot restaura starea de încredere în sine a naivității de început. Zona de start al graficului este un loc greu de părăsit pentru că în primul rînd trebuie să scăpăm din capcana circulară a incompetenței în evaluarea propriei incompetențe. Apoi, pe măsură ce avansăm în abilități, trăim cu senzația că speranța de gratificare se depărtează de noi în loc să se apropie. Abia în ultima parte a evoluției apar semnele unei satisfacții prudente care, privind în urmă, ar fi fost imposibil de anticipat în momentele de glorie caricaturală de la început. Acest grafic ne descrie o corelare contraintuitivă între sinele care învață (ca depozitar al înțelegerii) și sinele emoțional (ca autoportret). La prima vedere, am putea lua în calcul o migrare voluntară către starea de îndoială din mijlocul graficului, cu speranța că cel puțin am coborît de pe ceea ce internetul incorect politic numește „Mount Stupid”.

După o istorie cu rezultate amestecate în tratarea patologiei minții umane, psihologia ca știință, a dezvoltat relativ recent o disciplină preocupată de fericire. Mihaly Csikszentmihalyi, unul dintre pionerii psihologiei pozitive, a emis teoria fluxului ca definire a stării de … fericire. Fluxul este astfel prezentat ca o stare în care un nivel foarte ridicat de competență se întîlnește cu o provocare pe măsură, iar cel ce poate menține susținut o astfel de poziție se poate numi fericit. Exemple includ compozitori în procesul realizării unei muzici de excepție, sportivi în mijlocul unei competiții pe care o cîștigă, ingineri pe cale să rezolve probleme complexe, etc. Contemplarea ulterioară a succesului sau buna dispoziție produsă strict pe căi senzoriale nu se pun ca fericire, dar despre asta vom vorbi probabil cu altă ocazie. Reprezentarea corelării între competență și dificultate o puteți observa în graficul alăturat.

   

Zona de start aparține apatiei, un loc neinteresant, depresiv. Ieșirea din letargie presupune angajarea unui grad mai ridicat de competență sau disponibilitatea la un nivel sporit de dificultate. Fiind pe bază de efort, drumul către flux nu este ușor, ne trece prin stări intermediare de solicitare sau anxietate. Autorul teoriei ne atrage atenția asupra faptului că dezirabilă nu este doar atingerea stării de flux ci instalarea în acea poziție. O problemă serioasă în acest sens este natura asimetrică a cuplului dificultate – competență, pentru că dificultăți găsim la tot pasul în timp ce competența se obține foarte greu. În achiziția de abilități foarte importantă se pare că este starea de incitare, pentru că acolo oamenii, avînd căutarea fericirii ca motivație, se lasă împinși în afara zonei lor de confort și sub prersiunea unei provocări suplimentare dezvoltă pas cu pas abilitățile necesare pentru accesul în zona de flux. Indiferent de traseul pe care ajungem în flux, acest grafic ne consolează cu ideea că dacă suntem competenți la execuția unui lucru dificil ar trebui să fim, măcar din cînd în cînd, fericiți.

Interpretarea ambelor reprezentări este evident mult mai sofisticată, însă dincolo de atributele emanate de stări superioare de competență ar trebui să rămînem disponibili la ideea că progresul stă deseori ascuns în spatele optimismului nefondat, al bravurii convingerilor incomplet justificate, ambele, semne ale incompetenței. Totodată trebuie să ne menținem convingerea că este posibilă fericirea și în afara competenței, cu toții am întîlnit oameni care s-au străduit să ne dovedească faptul că ignoranța este cheia fericirii (sau cum am văzut la început cel puțin cheia încrederii în sine) . În cele din urmă un spirit voios va fi întotdeauna preferabil unuia exclusiv metodic.