PARADIGME DIN IZOLARE – Robert MARIN – Despre funcția simbolică – IUS EST ARS BONI ET AEQUI

Posibile subdiviziuni ale noțiunii de adevăr poate fi următoarele:

1. Adevăr personal: un adevăr ce are ca și criterii de validare percepții personale, credințe intime, construcții conceptuale private. Un exemplu ar putea fi situația: Ionică o iubește pe Măriuca. Adevărul acestei propoziții depinde doar de sentimentele și părerile lui Ionică, restul lumii chiar și Măriuca, au un rol marginal în verificarea acestui adevăr.
2. Adevărul impersonal: un adevăr care este o reprezentare corespondentă unui fapt din lumea reală independentă de observator. De exemplu gravitația. Suntem afectați implacabil de acțiunea ei, indiferent dacă problema ni se pare adevărată sau nu.
3. Adevărul interpersonal: un adevăr care devine manifest atunci cînd un număr semnificativ de membrii ai unei societăți aderă la validitatea lui. Spre exemplu banii sau religiile.

Această ultimă categorie are în centrul ei ideea unei ficțiuni împărtășită colectiv, unele sunt acceptate intuitiv, benevol, altele necesită eforturi susținute pentru propagare. Instituțiile, ca instrument social, își revendică drept fundament anumite adevăruri interpersonale față de care se pot instaura în poziția de arbitru.  Mecanica instituțională, prin generarea și implementarea unor sisteme de reguli, are ca scop asigurarea funcționării societății, dar sucesul ei depinde de acceptarea acestor reguli din partea publicului vizat. De aici nevoia ca instituțiile să se cupleze temeinic la ficțiuni general considerat adevărate. Apare astfel un joc de reprezentare instituțională care are ca miză încrederea cetățenilor și disponibilitatea acestora de a accepta, consolați, soluțiile primite.

Cu siguranță, una dintre instituțiile cele mai preocupate de imaginea ei este justiția. În mod solemn, actul de justiție trebuie să medieze tranșant dar fără părtinire abaterea umană de la propriile regulamente. Pentru a oferi credibilitate acestui act, locul în care el se întîmplă trebuie să corespundă simbolic unui spațiu al echilibrului, al raționalismului, al demnității. Din acest motiv, de-a lungul istoriei, arhitecții au angajat anumite arhetipuri menite să doteze tribunalul, la nivel de imagine și prestanță, cu atributele mai sus numite. În căutarea unor virtuți pierdute cultura europeană, și ulterior cea americană, au întreprins, încă din Renaștere, ample exerciții de recuperare simbolică a elementelor constructive din antichitatea greacă sau romană. Odată ajunși în modernitate, arhitectura lumii s-a schimbat, dar pentru că stabilitatea este o caracteristică profundă a justiției, inerția, cel puțin de imagine a acestei instituții, a conservat grandoarea ca aspect generată de ordinele antice (de aceea pe alocuri fațada Curții Supreme a Statelor Unite seamănă cu cea a Partenonului de pe acropola din Atena). Pe scurt, cam pe această cale a ajuns la noi monumentalitatea triumfătoare a palatelor de justiție. Această formă de reprezentare are meritele ei atunci cînd este bine realizată, evocă direct spre înțelegerea populară statutul înalt al valorilor dreptății. Aplecarea asupra proporțiilor, asupra modulării, asupra definirii în detaliu a tuturor elementelor de la soclu la cornișă este o strădanie complicată care cere autorului și apoi constructorilor un efort extraordinar. Problema apare atunci când folosirea fără discernământ a unor pastișe cu aer neoclasic este prezentată pe post de chip solemn al justiției, un astfel de colaj stîngaci contrazice total valorile pe care imaginea de ansamblu trebuia să le proiecteze. O să vă las în suspans apropo de motivele pentru care eu cred că Tribunalul Dâmbovița din Târgoviște (calea București, nr.3) se include în această a doua categorie, și o să sar direct la un contraexemplu de reprezentare instituțională.

Fostul președinte al Franței Francois Mitterrand (1916 – 1996) era un om politic care a folosit cu succes pentru imaginea sa proiecte constructive instituționale cu relevanță națională, astfel, în urma vocației sale de ctitor, găsim astăzi în Paris extinderea muzeului Louvre cu faimoasa piramidă de sticlă a lui I. M. Pei sau Biblioteca F. Mitterrand a lui Dominique Perrault. La începutul anilor 90 în reforma sistemului de justiție din Franța pe lângă modificări legislative și procedurale ale domeniului au fost construite și o serie de noi clădiri cu temă politică care să corespundă constructiv noului standard de justiție. În Nantes, Jean Nouvell a propus o „clădire civică reprezentativă pentru puterea civică” http://www.jeannouvel.com/en/projects/palais-de-justice/. Construcția este alcătuită dintr-o sofisticată serie de rețele carteziene de culoare neagră care își distribuie secvențial diferite funcții în economia clădirii, acestea au rol structural, sau ca panouri și pereți de separare, uneori filtrează lumina, alteori o reflectă, în unele cazuri matricea de pătrate se transformă în pereți fonoabsorbanți sau în paviment din piatră cubică pentru esplanada ce înconjoară edificiul. În Bordeaux, Richard Rogers concepe un complex ce are la bază ideea de deschidere https://www.rsh-p.com/projects/bordeaux-law-courts/. În limbajul high-tech specific acestui arhitect englez cele șapte săli de judecată sunt tratate ca niște coconi placați în lemn de cedru și suspendați peste o largă arie publică. Prin tema de proiect a fost cerută o separare a circulațiilor publice de cea a autorităților, folosind poziția flotantă a sălilor, circulațiile fost plasate în paralel la nivele diferite comunicînd vizual în ciuda separării, se creează astfel o reprezentare la propriu a transparenței instituționale. Ambele exemple renunță la reluarea directă a unor imagini clasice de arhitectură. Sunt impunătoare, dramatice, funcțional adaptate la tema lor însă totodată deschise, cu accent pe rolul lor social. Aceste clădiri se adresează unei populații educate, în care fiecare membru își înțelege rolul în comunitate. Prin mijloace simbolice publicul este asigurat de nivelul de competență al instituției fără să fie necesare trimiteri la monumentalismul patriarhal al unui stat despotic. Contrastați aceste imagini cu aspectul opac, de cazemată, al instituțiilor similare de pe la noi.

Au trecut mai bine de 25 de ani de la realizarea acestor structuri și teoria de arhitectură a avansat în continuare, Europa de vest are un larg portofoliu de noi abordări conceptuale a spațiilor instituționale. Dar nu peste tot și nu întotdeauna merg lucrurile la fel de bine, în Statele Unite președintele Trump, coborît din apartamentul lui aurit, a realizat, la nivel de draft, un ordin care să facă obligatoriu stilul neo-clasic la toate noile construcțiile federale https://www.dezeen.com/2020/02/10/trump-draft-executive-order-making-federal-buildings-beautiful-again-brutalism/. Melania Trump a prezentat deja un nou pavilion de tenis pe care îl va construi la Casa Albă https://www.dezeen.com/2020/03/11/melania-trump-tennis-pavilion-the-white-house/. Elena Ceaușescu ar fi fost mândră.