Reverie
Fiecare animal viu, astãzi, este, în felul lui, un maestru în ceva. Iar, dintre toate animalele, pisica este maestrã în a se face simpaticã oamenilor; dintre toate animalele care au ajuns sã domine viața pe planetã – prin forțã, vitezã şi violențã – pisica a câştigat jocul evoluției prin dragoste. – Paul Lungu
Luna este o felinã,
felinare o zoresc,
sub mãslin stã Luna plinã,
stelele încã dospesc…
Stă la pândă gândul bun sub o poală de cuvinte,
se înalță într-un miaun lebădă și rugăminte…
Ișa, poezii cu aștri scoate fin, dintre mustăți –
ochii ei, sclipind albaștri de înalte libertăți…
Bijú, nobil căpitan, jucător, artist, motan,
muzicant la prânzu’ ăl mic – mare spirit academic!
Lângă Luna în oglindă, lângă Ișa, arc – să prindă
și dantele, și lumină, și mărgele, dar și cină…
Puiu – demn motan, sfătos! Ar lua un loc la masă
doar să scape de miros! Cu o mină mai aleasă
îți deschide înainte – îți deschide înapoi,
exercițiu ce dezminte că ar fi cât un cimpoi!
Angelică, un martir! Răstignit zuluf pe sobă,
cumințenii de cașmir lasă-n urma lui, de probă.
Noapte – zi, aduce pace de prin pod, vrejuri și teci,
între ghearele-i dibace stă odihna cea de veci.
Cibi, de-i ciulită romb, ciripește cu aplomb,
coada ei neagră, mlădie joacă dramă, tragedie.
Cibi toarce pe covoare, acțiune de gherilă,
de șaman ce – în visare, s-a întins ca o acvilă.
Peticilă cel viteaz toarce nori pe un pârleaz.
Rana lui este și-a ta, dacă simți a-l ajuta –
să bandajezi o rană, să liniștești, să înțelegi –
vie, suverană, putere printre legi!
Ursu-i cât o amintire, de îl chemi prea des în gând,
guști șireata neclintire, schimbi povestea rând, pe rând.
Locuiește într-un vis, limpezește zările
florii albe, de cais, tăinuind cântările…
Chira poartă pe sub gene așteptarea fără preț,
are-n ciorăpel dulci scene pentr-un suflet săltăreț.
Ca o pasăre de curte dormitează, moațe ar vrea,
cuib și voiaje scurte până trece vremea rea.
Caliope desfătase, lunguiață, primul miaun:
glasul ei ca de mătase copleșește și un faun!
Ochi căprui, mirați, te-adună într-o umbră mai zemoasă,
te privesc ca pe-o minciună care umblă prețioasă…
Hecate! O hartă moale, trei tărâmuri adâncește
într-un pas, printre târcoale, voia ta o rătăcește…
De-i spui numele, te cheamă să îi spui, și tu, poveste –
îți va toarce nod și teamă până ceață nu mai este.
Victoria, din panglică de sunete suave,
se-ntinde armonică pe două ceasloave,
cu migală îngrijește, spală orice vis urât;
de-o culoare ce primește și un suflet mohorât.
Gălbenuș, culoare sfântă! Ca motan s-a-nfățișat.
Fie viața și o trântă, el se lasă-mbrățișat.
Căldura și lumina, prin lume-n larg, le poartă –
aceasta este taina privirii care iartă.
Înțeleaptă ca pisica, elegie-n transformare,
folosind retorica instinctelor primare,
Sofi, cozonac și spaimă, se preschimbă-n mierlăit:
un bufon a cărui faimă este jocul iscusit.
Celino, motan galant, te așteaptă-n zori, pe prag;
a rămas la ceai dansant, îi sunt urmele șirag.
O, mistică broderie, printre blânzi, printre-ndărătnici!
Deslușită reverie a celor din urmă sfetnici…
Marilena VIȘINESCU a urmat cursurile Universității Babeș-Bolyai, din Cluj Napoca, specializarea Filosofie – Comunicare socială și Relații publice, a publicat mai multe cărți de poezie și este, mai ales, absolventă de „Carabella” târgovișteană…