Marea ceartã
Bune maniere creează distanță.
Și apropiere, după importanță.
Le avem cu toții, bune pentru fiecare!
Maniere – deci emoții – ființa în mișcare…
Să le aibă celălalt! Celălalt aș fi și eu…
În privire un asalt, asmuțind tăiș de zeu!
Cunoști, în amănunt, manierele din lume?
Și respecți nevoi ce sunt? Cheamă-le pe nume…
În ființa ta de taină, veșnicia n-are nume
când cuvântul iei drept haină și tăcerea ca renume…
Omul este dintre semeni, nu-i din sine, ci din tot.
Și, fiind tot printre oameni, calci întocmai ori n-ai loc?
Răbdarea, buna putere, se deșteaptă printre crezuri,
ceasornicar de caractere, îndreaptând, desface nazuri.
Vreau culori! Și turmalină! Strălucirea unui dom!
Sfinte! Curge în ruină trebuința de-a fi om…
Eu îl știu bine pe Vreau, e din mugure un soare…
De vreme ce îl creau, umbrele uitau să zboare.
De aceea nu mai crește, ci pe creste se înalță!
Să-l mângâi ușor, pe creștet, și el singur se descalță.
Vreau este prieten bun cu Trebuie, din vale,
întâiul tribun în timpuri abisale;
voința lui mâine, deliciul amânat
pentru mult mai bine – cere a fi urmat!
Ce urcă și ce coboară par a se petrece.
O iluzie separă ca să poată trece:
printre provocări, loc de reverență,
printre încercări, timp de sapiență.
Imbroglio
Să respiri e mare artă, cântecul Căii Lactee!
Omul singur a lui soartă judece în epopee…
Pălărie cu bilete! Gânduri de prin toată lumea!
Să îndrume și desfete! Leacul pentru cine-i culmea!
Crezi prostia o năpastă? Pe sine se naște.
Este atât de vastă… Că nu se recunoaște!
Toate știe, creastă! Umblă țanțoș prin cetate,
unde-i stau nevoi în coastă, strigând – pietate!
Nu se-abate, trece castă la înfăptuiri căscate,
nu dezbate, tace fastă ca otrava în bucate.
Figurantă în obștime, zguduie din rost făptura –
râs fără temei sau stime, săvârșindu-i impostura.
Zbate omul, strâmbă timpul, scapă de la fiecare,
ceasul își ferește limbul, ore se întrec flecare…
Cuvintele de luptă, în mintea lor abruptă,
sfarmă virtuți de jad orei tari, cu solzi de brad.
Crește duh, printre ruine, un vlăstar ca metronom.
Se înalță cât să-ncline ramul său, un palindrom…
Omul singur a lui soartă judece în epopee…
Să respiri e mare artă, cântecul Căii Lactee!
Crezi prostia o tirană, prima dintre toane?
O profundă rană, lucind priviri orfane…
Vorba să îți fie mamă, ca mlădița hrănitoare,
cu inima de-o seamă, ca mintea la culoare!
Fapta – bună ca un tată, de la sine se-mplinește,
fie-n inimă purtată, unde mintea strălucește!
Gândurile ca pupile, inima le cântă firea –
mari sau mici – niște copile, joacă-n lume strălucirea…
Marilena VIȘINESCU a urmat cursurile Universității Babeș-Bolyai, din Cluj Napoca, specializarea Filosofie – Comunicare socială și Relații publice, a publicat mai multe cărți de poezie și este, mai ales, absolventă de „Carabella” târgovișteană…
Facebook
WhatsApp
TikTok
