Floarea soarelui
Faci în cerc oglindă.
Ești cine nu crezi.
Omizi să cuprindă
somnul din livezi!
Te-ai pierdut în fluturi,
precum o batistă.
Pălăria vânturi,
aer de modistă.
Leu supărat pe câine,
numai colți și blană,
pe ziua de mâine,
tot un fel de rană!
Din soare te înclini
în praful creației.
N-ai somnul macilor calini,
doar spinii rotației.
Mimosa pudica
Un prieten, dacă ești, viața naște omenie!
Te îndeamnă să primești un condei drept companie –
o plăcută ușurare printre greutăți trufii
și, în fire, o cătare, tot alăturea să fii!
Plânsul, armonie-n lucru, un colos în devenire!
Cald, trezirea unui Sacru! Vifor! Lanț! O, dezrobire…
Trudind să-l ții ascuns, zvâcnind să te încrezi
voinței de răspuns, semn că te adaptezi…
Râsetul, răspuns ilustru, izvorând el din uimire,
rostul gurii joacă hâtru, nu mai face și vorbire!
Neașteptat, dar sigur. Gentil, nesupărător!
Se poate, un mic huzur, a fi chiar istovitor!
Surpriza, la o schimbare, te invită și răstoarnă,
căutând doar aprobare, înăuntru, să aștearnă…
Dezgustul, un învățat de înaltă-nchipuire!
Poate fi înștiințat doar de altă născocire.
Rușinea, ultima notă – mai gentilă, doar pudoarea –
strânsă fin, sub redingotă, își cunoaște și valoarea!
Umilirea te învață mina culturală
a puterii ce înhață ființa morală.
Furii oarbe! Doar consemn. Veninoase, foc bifurcă!
Arde suflul ca un lemn, mintea singură se-ncurcă.
În furtuna ce înmoaie și cuvântul reținut,
galopând – se înconvoaie – se încheagă, nu-i strănut!
Stihie de vânt, miasmă, aruncându-se-nainte,
rotunjindu-se fantasmă, tropăind să se prezinte –
mânia, capăt de ață, a uitat că-mpletitura
nu-i doar firul ce se-agață, este legătura…
Îi vorbești în limbi străine. Firesc, logic o dezveți.
Prin cuvinte genuine, care nu suportă ceți…
Frica, veșnic doar alarmă, ceasul fix, deșteptător;
n-are trup, nu este armă, doar cuvânt ajutător.
Tristețea, un film alb-negru, clasic, vechi, artistic, mut.
Poartă umbra unui tigru, doar batistă de-mprumut.
Bucuria! Doar un clinchet… Aștepți să îl auzi!
Locul fără tichet, care costă, de-l refuzi.
Iubirea, cuib, pe dinăuntru – faptele au rămas afară –
lumină albă, astru, și cu totul necesară!
Binele, de nu-l împarți, repede se mai acrește!
Greului îi mai descalți pietrele pe care crește.
Are mierea și albine, și venin, și ac, și greu
poți să-nfăptuiești un bine ce se schimbă mai mereu…
Marilena VIȘINESCU a urmat cursurile Universității Babeș-Bolyai, din Cluj Napoca, specializarea Filosofie – Comunicare socială și Relații publice, a publicat mai multe cărți de poezie și este, mai ales, absolventă de „Carabella” târgovișteană…
Facebook
WhatsApp
TikTok
