METAMORFOZE – Tatiana GHIȚĂ – Zăpadă în februarie

Ninge? Ninge! Ninge, că e februarie și e normal, așa cum era și în decembrie sau în ianuarie și nu a fost. Cu nori mari și fulgi mici, cu vânt și vifor sau viceversa. Eheee, cum ar spune poetul, unde sunt zăpezile de altădat’? Să vedem pe unde le găsim și să citim de-a zăpada, că de jucat…

    Responsabil cu precipitația solidă e și poetul francez Francois (c are sedilă, dar nu am eu în tastatură) Villon, cu Ballade des Dames du temps jadis (Balada doamnelor de altădată),  inclusă în colecția sa de balade Testament, în 1461. Se întreba unde sunt zăpezile de odinioară cu o metaforă despre frumusețea trecătoarea a doamnelor sau a zăpezii și despre  trecerea inexorabilă a timpului, iar balada este o evocare a unor femei puternice și pure, de negăsit în prezentul poetic: ,,Pe unde-s, prin ce ţări de vis,/Flora, romana-ncântătoare,/Alcibiada sau Thais,/Echo, dând zvonuri chemătoare/Pe stânci şi ape spre liman,/Frumoasă de pereche n-are?/Dar unde-i neaua din cel an?” Ultimul vers, devenit laitmotiv, e al tristeții cauzate nu de secetă ori de agregarea apei, ci de evanescența eroilor, a personalităților feminine și a măreției vremurilor. Uneori, se topesc și alte lucruri bune, spus generic, nu doar zăpada.

    În literatura română, mai târziu, alți responsabili. Vasile Alecsandri este preocupat de spațiul hibernal, prezentat apocaliptic, în ,,Mezul iernei’’: ,,In păduri trăsnesc stejarii! E un ger amar, cumplit!/Stelele par înghețate, cerul pare oțelit,/Iar zăpada cristalină pe câmpii strălucitoare/Pare-un lan de diamanturi ce scârțâie sub picioare.” Îi revine dispoziția în ,,Iarna”, spre final, cu privirea dinspre fereastra cuibului casei ca spațiu securizant: ,,Dar ninsoarea încetează, norii fug, doritul soare/Străluceşte şi dismiardă oceanul de ninsoare./Iată-o sanie uşoară care trece peste văi…/În văzduh voios răsună clinchete de zurgălăi.” Frumoasă iarnă… Pentru aceasta și multe altele, Vasile Alecsandri este ales în 1867 membru al Societății literare române, devenite Academia Română.

     Eminescu, născut în mijlocul iernii, viscolește zăpada cuvintelor, în ,,Când crivăţul cu iarna…”: ,,Când crivăţul cu iarna din nord vine în spate/Şi mătură cu-aripa-i câmpii întinse late,/Când lanuri de-argint luciu pe ţară se aştern,/Vânturi scutur aripi, zăpadă norii cern…” Manuscrisele lui Mihai Eminescu, în 46 de volume și de aproximativ 14.000 de file, au fost dăruite Academiei Române, în 1902, de criticul Titu Maiorescu, iar poetul fost ales membru al Academiei Române post-mortem în anul 1948.

     Mai vesel, Coșbuc ne invită la sporturi ingenue de iarnă, cu ,, Săniuța’”: ,,Neaua peste tot s-a pus,/A venit iarna, drăguța,/Hai copii, pe deal în sus,/Să ne dăm cu săniuța.’” Este membru titular al Academiei Române din anul 1916. Cu Otilia Cazimir, „Baba iarna intră-n sat”: ,,A pornit în jos pe vânt,/Încruntată,/Blestemând,/Şi-a lăsat în urma ei/Promoroacă şi polei;/Pe ogoare,/Corbi şi cioare/Prin păduri,/Lupii suri,/Şi de-a lungul drumului/Numai scama fumului…” Frumoasă și viforoasă iarnă!

    De afară, ,,Iarna” intră în casă: ,,Iarna, în lumina albastră a aragazului/stăm în bucătărie/vorbim discuții până spre dimineață…’” O aduce Mircea Cărtărescu, într-o poveste de maiiubire decât ale lunii februarie: ,,La lumina albastră a aragazului/bucătăria noastră micuță se face și mai mică/ne-mbraca strâns, iar noi vorbim discuții/și suntem unul singur/cu adevarat noi suntem unul singur.’” Iarnă.

    Despre noi și zăpada făpturii care ține blagian loc de cuvânt, mai vorbim, mai scriem și mai citim.

                                                                                                Târgoviște, 18 februarie 2025…

 

Tatiana GHIȚĂ este absolventă a Universității „Alexandru Ioan Cuza”, din Iași, profesoară la Colegiul Național Pedagogic „Constantin Cantacuzino”, din Târgoviște, dascăl de elită al învățământului dâmbovițean…