Nu. Nu e banca aceea… Parc. Sinaia sau oricare alt oraș care îți permite. Plimbare de sâmbătă. Clasic, cum spune cineva drag. Nouă ne place plimbarea de sfârșit de săptămână și ne-ar trebui multe zile plimbate ca să le acopere numeric pe cele muncite în secolul trecut, când, vrând-nevrând, munceai sâmbăta. Duminica era zi de odihnă. Oficial. Munceai atunci acasă și deveneai propriul campion la alergat praf, apoi gătit, făcut un desert, totul fără aromă, să nu le dai de lucru vecinilor care te povesteau unde știau ei mai bine.
Să revenim la plimbarea noastră, la orașul amintit, care nu ne plictisește și pe care l-am vizitat copil cu mamă și tată, tânără îndrăgostită, soție, mamă tânără, mamă mai puțin tânără, familie dragă extinsă și bunică de cele mai minunate ființe mici. Traseul, în funcție de timp și de vremuri, era prin oraș și, invariabil, dacă nu era închis ori interzis, la castel sau pe aleile lui. Ah, uitam! Am fost, ca dirigintă, într-o ultimă excursie, cu o clasă de fete frumoase, ca să facă amintiri pentru un album de viață. Am pus în el adolescentele care predau astăzi învățătură în școli sau sunt educatoare de la 19 ani și le voi revedea, la zece ani sau mai puțin, deja tinere de succes, decente, elegante, realizate. Metamorfozate. Abia aștept.
Tot noi doi. Prânzim, după o baie de lumină, de soare, într-un loc unde coborau și regii să mănânce, unde ne-am împrietenit cu ospătarii și ne întrebăm de copii, de sănătate. Totul bine. Coborâm în parc, lângă fântâna mai harnică pe toamnă decât pe vară. S-a schimbat ceva, poate omul prim, apa urcă generos și coboară, sună și vrăjește din coloanele ei spumoase spre bazin și cheamă privirile. Privim. Pe o bancă, o bătrânețe doarme într-un om singur, în barbă, păzit de o mare sacoșă, poate plină de vise ori visuri din tinerețe. Pe alta, o mămică așteaptă un soț dus după cafea, privește blând un cărucior și o fetiță care zburdă cu o rochiță albastră, cu trenă cât povestea de unde a coborât. Nu încăpem acolo. Găsim una liberăăăă!
Soare cu frig, amestecate. Răgaz de o oră pe bancă, atât ne lasă tichetul de parcare, pe care e trecut numărul de telefon al operatorului. Dacă mai stăm o oră, hârtia are invitația să apelăm. Da, dar cum? Dacă doar mă prezint, informația e nefolositoare, spun numărul mașinii, ea nu are telefon… Le-am spus pe amândouă și am mai stat o oră, cu îndârjirea celor care stăpânesc o bancă și timpul încă răbdător. Trec tineri pe lângă. Veseli, grup, fără griji și cam fără multe cuvinte, dar mai au de învățat și de extins. Bine că se plimbă, în liniștea aerului, fără suplimente… Trec familiști, de mână, tot cu vorbe puține, le-au consumat după atâția ani de viață, se înțeleg din priviri și merg la pas, sincronizat. Înțelegere. Trec copii, cu doamne, veseli, gureși, poate în prima lor excursie, ridicată la rang de expediție. Doamnele sunt drăguțe, au grijă de ei și mai pun la punct, din mers, traseu, meniu, ,,pune geaca, hai, nu mai bea apă când mergi!’’. Pe lângă ei, o fetiță are gașca de părinți și neamuri și reglează și ea ritmul deplasării… ,,hai, tata, mai cu viață!’’. Tatăl ei s-a conformat, amuzat, în public. Și noi, ceilalți. Oarecum.
Multe vezi când ai timp de bancă. Uneori, chiar pare că vine timpul de odinioară peste tine și te întrebi, fără vorbe, ce faci, unde ești pe axă, ce aștepți și ce fel de comenzi mai ai de dat vieții. Cititorule, fă-ți timp de o bancă. Stai cu tine și cu un om drag sau doar cu gândurile tale dragi și gândește-le.
Banca e doar un pretext. Tu ești important. Dă-ți timp, proiectează-te, fă-ți planuri de viitor nepleonastic și vei avea parte. Până atunci, ne citim și stăm. Parte!
Târgoviște, 22.10.2024
Tatiana GHIȚĂ este absolventă a Universității „Alexandru Ioan Cuza”, din Iași, profesoară la Colegiul Național Pedagogic „Constantin Cantacuzino”, din Târgoviște, dascăl de elită al învățământului dâmbovițean…
Facebook
WhatsApp
TikTok
