Prețuiește-l pe cel care se gândește la tine. Pentru că mintea celui care se gândește la tine este o oglindă care te reflectă și în care tu poți să te vezi. Și văzându-te, vezi cum arăți și înțelegi cine ești. Fără oameni care să te reflecte în oglinda minții lor, ești doar cel care crezi tu că ești! Împuținat și inexact.
Ce bine arăți!… Aveam in studenție o colegă urâțică și invidioasă pe care nu puteam deloc să o sufăr. Nici ea nu mă plăcea deloc. Ne-am întâlnit din întâmplare acum două zile pe stradă, după patruzeci de ani. „Vaaai, Ancuțaa, ce bine arăăăți! exclam eu, mincinos și exagerat. Nu te-ai schimbat deloc! Absolut deloc!!” Ea a zâmbit măgulită. Am schimbat vreo două vorbe goale și apoi ne-am despărțit amândoi mulțumiți. Ea mulțumită că arăta în continuare ca în studenție. Eu mulțumit că ea arăta în continuare ca în studenție.
Dă-ți și tu pepenele jos și trimite bezele!… Am făcut zilele acestea un experiment. Am cumpărat un pepene mare, de 10 kg, și l-am pus într-un rucsac. Rucsacul l-am luat în spinare și am pornit-o cu el prin oraș. Era greu ca dracul și afară era vară fierbinte, cald, soare, toropeală. Dar eu m-am încăpățânam și am pornit-o la cumpărături cu 10 kg de pepene in spinare. Adică am fost și pe la Kaufland să-mi iau oțet balsamic, și prin piață, doar ca să fac nazuri pe la tarabe și să nu cumpăr nimic, și pe la aprozarul din colț unde vinde o tinerică căreia i se văd chiloții când se apleacă, și pe la librăria de vis-a-vis să-mi iau plicuri din alea autocolante pentru care nu mai am nevoie de scuipat când le lipesc. Și am mai și căscat gura.
In sfârșit, după vreo oră de brambureală cu rucsacul în spinare și cu pepenele în rucsac, am ajuns, șiroind de transpirație, schimonosit de căldură și cu picioarele tremurând, acasă. Am dat rucsacul jos din spate cu ură și l-am aruncat naibii pe undeva prin bucătărie. Și m-am dus repede la oglindă. M-am privit. Mi-am zâmbit. Mi-am făcut cu ochiul. Mi-am făcut cu mâna. Mi-am trimis bezele. M-am privit din față. Apoi din profil. Apoi din celălalt profil. Pe urmă m-am întors și mi-am sucit gâtul, gata-gata să mi-l rup, ca să mă văd si dinspre buci. Doamne ce mândru eram! Cât de cool eram! Și cât de deștept fusesem Doamne! Daaa! Aproape că îmi venea să mă pup de cât de deștept fusesem cu trei luni înainte când mă hotărâsem să țin cura aia de slăbire, după care am slăbit 10 kg. Adică am dat jos de pe mine exact un pepene din ăsta cât toate zilele, pe care atunci îl căram cu mine. Noaptea dormeam cu el în pat și ziua îl duceam cu mine peste tot. Ba, dacă se întâmpla, mai mergeam cu el si la femei! Și uitându-mă eu în oglindă și admirându-mă, mi-am zis: Doamne, ce bine e să fii mai slab! Să îți dai jos de pe tine toți pepenii de care nu ai nevoie până rămâi verde și vioi. La vrejul gol!
Cum plâng eu!… Eu nu plâng niciodată din ochi sau cu lacrimi. Eu întotdeauna plâng din altceva sau cu altceva. De cele mai multe ori plâng cu litere mici, de argint, care mi se desprind de pe degete și se așează pe obiectele din jur. De aceea, atunci când se întâmplă să am o durere mare, în urma mea rămâne o pulbere sclipitoare, în care poți citi.
Amor +/- hrană… M-am înfometat odată câteva săptămâni la rând, în asemenea hal că nu mai visam noapte decât rațe la cuptor și purcei la proțap cu mere-n gură. Și peste tot pe unde mergeam, mi se părea că aud cotlete sfârâind. Țineam adică o cură de slăbire nebunească, cu câțiva bobi de orez pe zi, ca să slăbesc până calculasem că o să ajung pe placul celei pe care o doream. Și chiar dacă, în final, ea a plecat cu un altul, care avea un cod mai ușor de ținut minte la cardul de credit, uite așa am descoperit eu că la om, nevoia de dragoste este mai mare decât cea de hrană.
CONSTANTIN CIUCĂ este un foarte cunoscut poet, prozator și, desigur, fost profesor de „Carabella”… Puteți să citiți mai multe texte ale autorului pe www.kuppi.ro…
Facebook
WhatsApp
TikTok
