Prietenul nostru, prozatorul Constantin Ciucă, cel care vă invită în fiecare zi de miercuri să-i citiți rubrica Lumea fără mască, a publicat la acest sfârșit de an un roman excepțional. „IRENE și trimisul lui Dumnezeu”… Este o experiență literară acută și intensă, care uimește și delectează în aceeași măsură. E o carte care nu seamănă cu nimic din ceea ce ați mai citit până acum, o poveste scrisă în 370 de pagini care vă va ține captivi pe tot parcursul ei. Cartea se va livra atât în țară, cât și în străinătate. În prețurile afișate sunt incluse toate cheltuielile de împachetare, mânuire, expediere și transport. Toți cei care vor face precomanda, vor primi cartea cu autograful autorului și cu câteva cuvinte din partea lui, scrise pe prima pagină. Un cadou de iarnă care vă răsplătește inteligența, spiritul și loialitatea… E o poveste cu totul neobișnuită, scrisă în cea mai curgătoare limbă română, care o să va țină alături de autor din prima pagină până la ultimul cuvânt, din ultimul capitol. Povestea e tot ceea ce contează, așadar! Care mai întâi vă va tulbura și va sfârși prin a vă încânta. O puteți comanda aici și vă trimitem azi un capitol din romanul „IRENE și trimisul lui Dumnezeu”:
https://www.kuppi.ro/produs/irene-si-trimisul-lui-dumnezeu/
Mi se întâmplă ca, din când în când, să vreau să plec din tot ce mă ține legat într-un loc. Vine o zi când mă uit la patul din dormitor și mă simt străin de el. Pernele aruncate alandala, așternuturile șifonate și pline de mirosul meu, tăblia de lemn în care mă lovesc cu capul și tabloul de deasupra ei, toate poartă, în ziua aceea, o nepotrivire dureroasă cu mine însumi. Privindu-le, mă întristez și simt că ceva nu e bine în tot ce fac. Că am greșit undeva și că greșesc în continuare. Că tot ce ține de mine, este, de fapt greșit. Că nu mă odihnesc bine și că, dormind, acolo de fapt obosesc în fiecare noapte mai mult decât în precedenta. Și mă ia o tristețe și o alarmă care mă împing să plec.
Nu știu de ce, dar asta simt.
Și nu e normal să fie așa pentru că eu am în dormitor un pat cât toate zilele pe care aș putea să mă întind cum vreau. Dar, în loc să mă întind pe tot patul, eu mă ghemuiesc și dorm numai pe marginea lui din stânga. Jumătatea din dreapta rămâne imaculată și dreaptă de parcă nu ar fi a mea și nu aș avea voie să o ating. În partea unde dorm eu, salteaua a făcut o adâncitură și în scobitura aceea stau toată noaptea. Se întâmplă să întind brațul peste pat și să simt cât de bună e salteaua numai cu câțiva centimetri mai încolo. Și să mă gândesc, tot prin somn, ce bine ar fi dacă aș putea să dorm acolo. Dar în loc să fac asta, eu mă ghemuiesc în partea mea de pat și și îmi trag brațul înapoi, de teamă să nu ating partea de pat care nu este a mea.
Pe peretele din fața patului, mi-am pus un ceas mare ca să mă oblig să țin cont de orele de somn. Dar ceasul a devenit repede doar un obiect decorativ, fără legătură cu somnul. Se face zece, apoi se face unsprezece, apoi se face doisprezece iar eu sunt treaz încă. Stau pe spate cu ochii închiși, și pe sub pleoape îmi apar oameni și locuri care nu știu de unde vin și unde se duc. La ora când ar trebui să adorm, eu sunt plin de femei și bărbați care își așteaptă rândul să fie visați. Însă eu nu am deloc nevoie de visele de noapte și că îmi este frică de ele. Aș vrea ca noaptea să fie doar un segment de neant, negru și gol, la care să mă cuplez seara și de la care să mă decuplez dimineața. O întrerupere temporară a ființei, fără nicio legătură cu viața mea, intercalată neutru între apus și răsărit.
Dar noaptea mă invadează și mă populează cu vise mai reale decât orice realitate trăită cu ochii deschiși. Intens, paradisiac sau toxic, apocaliptic sau extatic, visul e o secreție fierbinte a minții mele care mă invadează și mi se răspândește prin corp urmând același traseu ca al sângelui. Este atât de veridic încât, după ce mă trezesc, îl port în minte ca pe o întâmplare adevărată dintr-o biografie a mea, enigmatică, pe care o dorm de la un capăt la altul și din care nu cunosc decât frânturile care mi se arată în vis. O biografie alcătuită din bucăți de somn puse cap la cap, în care își trăiește viața un sine de-al meu, necunoscut și straniu. Noaptea îmi produce întâmplări modificate, întâmplări care nu au avut încă loc și întâmplări care nu se vor întâmpla niciodată. Viața de peste zi alunecă noaptea pe retina unui ochi ascuns și doarme odată cu mine, dar se face vizibilă într-o altă lume și se transformă în altceva. Astă noapte iar l-am visat pe tâmpitul de Jeannot. Era cocoțat pe pervazul unei ferestre care plutea de una singură prin aer, deasupra mării, dusă de curenți. Jeannot avea pe el niște chiloți albi, civili, care se umpleau de bucile lui ca de femeie, iar în rest era gol și stătea în fund pe pervaz cu picioarele atârnând în afară, în norii albicioși și subțiri prin care trecea. În coșul pieptului avea o scobitură, de parcă de acolo i-ar fi lipsit o bucată, iar țâțele îi erau mari, ca la fete. Îl visam și mă lua amețeala din cauza înălțimii la care plutea el cu fereastra lui. Mi-era foarte frică că Jeannot o să cadă de pe pervaz și o să se prăbușească pe asfalt, dar el era nepăsător și râdea de unul singur prin transparența norilor, dus încoace și încolo cu fereastră cu tot. Apoi fereastra s-a apropiat de mine, iar Jeannot mi-a ajuns în dreptul ochilor. Îi vedeam tuleiele de păr negru de deasupra buzei de sus în ceea ce se străduia să devină o mustață. Am văzut că avea lângă el, pe pervaz, un aparat de bărbierit, o spumă de ras, nedesfăcută, noi nouțe și o revistă cu femei goale. Și-a lăsat un pic capul într-o parte și s-a uitat la mine cu atenție, așa cum nu mă privise niciodată în existența diurnă. Am crezut că vrea să îmi spună ceva dar el, în loc să deschidă gura, și-a strâns și mai tare buzele, ca să își țină respirația înăuntru. Apoi și-a dat drumul la aerul din plămâni fără să deschidă gura, ci ținând încă aerul în gură și în gât. Atunci gâtul i s-a umflat și i s-a făcut cât capul, ca un burduf. Pe urmă a împins aerul din gât înapoi în plămâni și în timp ce făcea asta scotea din beregată un uguit ca acela pe care îl fac porumbeii. Pe urmă iar și-a umplut gâtul cu aer și iar l-a înghițit. Și iar a uguit. Apoi iar. Și a făcut așa de câteva ori la rând, sacadat păcănind din gât. Iar și iar.
– Ce pizda mă-ti faci, Jeannot? l-a întrebat dintr-o dată Sulițașul trecând și el prin cer cu sulița în mâna dreaptă, cu vocea răgușită.
Jeannot a deschis gura până la urechi și s-a prăpădit de râs făcând bobițe mici de spumă în colțul buzelor. Apoi și-a revenit și i-a răspuns Sulițașului.
– Tu nu vezi, boule, ce fac?! Fac ca inima!
Și apoi a râs iar, dându-se pe spate de atâta râs, gata-gata să cadă de pe pervaz în adâncul cerului. Fereastra a pornit-o mai departe printre nori iar în urma ei se auzea gușa lui Jeannot păcănind prin înălțimi și făcând în tot cerul ca inima.
– Păi de ce mai faci, mă, ca inima, acum după ce ai murit? La ce îți mai folosește? strigă după el Sulițașul în timp ce se ferește îndemânatic de un nor mic care venea cu viteză spre el din sens opus. Când aude că e mort, Jeannot începe să râdă iar. Și râde, râde, se dă pe spate de atâta râs, gata să cadă iar de pe pervazul ferestrei în neantul cerului.
Doamne, ce prost e! Până și în visele mele rămâne la fel de prost cum era în realitate și îmi contaminează noaptea cu ființa lui dezarticulată și bolnavă. Dar glasul Sulițașului de ce o fi fost răgușit? Trebuie că de la fumul care iese din lemnele umede cu care face focul în junglă să frigă carnea de maimuță.
Dimineața, visul iese din somn odată cu mine și mă urmărește și se atașează la toate lucrurile pe care le ating sau le fac, ca un adaos toxic dintr-o altă viață și se amestecă cu ele în așa fel încât uneori îmi e greu să le despart.
Și zilele trec. Înainte și înapoi.
CONSTANTIN CIUCĂ este un foarte cunoscut poet, prozator și, desigur, fost profesor de „Carabella”… Puteți să citiți mai multe texte ale autorului pe www.kuppi.ro…
Facebook
WhatsApp
TikTok
