LUMEA FĂRĂ MASCĂ – Constantin CIUCĂ – De toamnă…

Un compliment grozav mi l-a făcut un domn care mi-a spus acum câteva zile pe messenger: „Domnu Ciucă, eu intru pe contul dumneavoastră o dată pe săptămână și vă citesc postările ca și cum m-aș duce la bibliotecă”. I-am trimis un zâmbărici, pentru că, de emoție, n-am știut ce să zic.

LA ORĂ FIXĂ

Mi s-au oprit, unul după altul, toate ceasurile din casă. Ceasuri din acelea cu baterie pe care le atârni într-un cui în perete. Unul e în bucătărie, lângă fereastră. Altul, cu cadrane și pe o parte si pe alta, atârnă pe hol. Altul în sufragerie. Câte unul în dormitoare și, evident, unul în baie. După cum e de înțeles, fiecare din ele și-a dat sfârșitul la ora la care l-a lăsat bateria. Prin urmare, în bucătărie e șapte fără zece. Pe hol, dacă te duci spre baie e nouă și douăzeci iar dacă vii dinspre baie e unsprezece fără zece. În dormitorul meu este două și douăzeci iar în sufragerie e nouă fix. Altfel spus, trăiesc într-un apartament în care fiecare cameră are ora ei proprie. Este foarte convenabil. Dacă mi-e foame, mă duc în bucătărie pentru că acolo e mereu șapte fără zece, și am dreptul să iau micul dejun. Dacă vreau să dorm un pic după amiază, cum ies din bucătărie mă duc drept în dormitor pentru că acolo e două și douăzeci, și asta e perfect pentru siestă. Dacă sunt harnic și vreau să zic că ies în oraș, o iau pe hol înspre baie, că e nouă și douăzeci și e numai bine să ies la cumpărături. Ca să mă întorc acasă, pornesc invers, dinspre baie spre bucătărie, pentru că e unsprezece fără zece și deja sunt în piață de o oră jumate. Apoi, după atâta alergătură, intru în sufragerie pentru că e ora nouă seara și am dreptul la un film pe HBO.

BOMBA CU FUDULII – o întâmplare din viața unui burlac…

Trecând eu prin fața unei vitrine din piață în care erau expuse găini descompuse sub formă de aripioare și piept dezosat, pulpe inferioare și superioare, gâți despielițați și căpățâni lăsate romantic pe-o parte, numai ce văd pe o farfurie, mai din colțul vitrinei, o grămadă aburindă de fudulii de cocoș, mari și albe ca laptele. Pentru că nu mai mâncasem niciodată și pentru că diavolul îmi dădea ghes, zic, ia să văd și eu cum sunt. Așa că am intrat în magazin, am cumpărat jumătate de kilogram, și pe urmă țuști cu ele acasă. Și pentru că un burlac nu are timp să aprindă aragazul sau să taie mărunt cine știe ce verdețuri, le-am deșertat repede pe o farfurie, le-am dat sub un jet de apă, le-am dat cu puțină sare și le-am aruncat direct în cuptorul cu microunde. Și am așteptat nerăbdător. Numai că eu sunt un tip fără noroc. Cum se învârtea farfuria încet în cuptor, numai ce aud dintr-o data niște pocnituri groaznice. Dar groaznice, nu glumă! Poc! poc! Pac! Poc! Pac! Și iar, pac! Poc! Pac-pac! Poc! Cuptorul sfârâia, pocnea, se zgâlțâia și becul pâlpâia. Ce-o mai fi și asta, Doamne, pe capul meu? zic, și mă ascund după un scaun. În fine, soneria țârâie și cuptorul se oprește. Mă duc și deschid tremurând ușița cuptorului. În cuptor mirosea a fudulii prăjite, dar farfuria era perfect curată. Nicio urmă de fudulii! Hmm… mi-am zis. Ale naibii fudulii! Și mi-am băgat capul în cuptor, cât am încăput. Fuduliile erau, totuși, în cuptor. Erau acolo, toate. Doar că erau explodate și depuse, în modele complicate, pe pereții de tablă ai cuptorului! Ouch!

ARITMETICA DESPĂRȚIRII

Când se despart doi oameni care s-au iubit, e ca şi cum ai rupe cifra 1 in două cifre mai mici, tot de 1, care nu îşi mai găsesc apoi locul în nicio altă numărătoare.

CIOCOLATĂ DE CASĂ

Mereu am fost pofticios, și din cauza aceasta, plăcerile mi-au fost întotdeauna mai importante decât nevoile. Aș fi mâncat ciocolată cu zece guri o dată. Iar dintre toate ciocolățile, cel mai mult îmi plăcea ciocolata cu lapte. Și dintre toate ciocolățile cu lapte, ciocolata de casă era cea mai bună. Nici nu știu de ce se numea ciocolată de casă pentru că singurul loc de unde se putea cumpăra, era un chioșc unde o tanti mică și roșie în obraji vindea biscuiți, vată de zahăr și ciocolată de casă. Ciocolata era tăiată în dreptunghiuri puse unul peste altul sub un tifon alb, în partea din dreapta vitrinei, să nu se așeze muștele pe ea. Uneori era așa de proaspătă încât geamul din dreptul ei se aburea. Mă gândeam că s-ar putea să mănânc ciocolată, și asta mă făcea fericit sau, dimpotrivă, mama să nu aibă bani să îmi cumpere în ziua aceea, și asta mă îngrozea. Și atunci plângeam brusc, cu lacrimi adevărate, și săream în sus, și mă trânteam pe jos și țipam, și dădeam din picioare și mă murdăream de praf până când mama, de mila mea și de rușinea trecătorilor, venea cu un baton din acela tăiat dreptunghiular, înfășurat pe jumătate în hârtie. Ia, puiul mamei! Iar eu mușcam din el lacom, ca și cum aș fi mușcat din cer sau din platanii imenși ai parcului, în care îmi era ciudă că nu mă puteam urca, pentru că erau prea groși. Iar când ciocolata rămânea mică, mi se făcea frică că o să se termine înainte să mă fi săturat eu de ciocolată. Și, de aceea, când rămânea mai puțină în hârtia în care era împachetată, începeam să o mănânc mai încet. Luam adică mușcături mai mici, o fărâmițam mai mărunt în gură, ca să țină mai mult.

CONSTANTIN CIUCĂ este un foarte cunoscut poet, prozator și, desigur, fost profesor de „Carabella”… Puteți să citiți mai multe texte ale autorului pe www.kuppi.ro…