De unde vine frumusețea? Când se simte foarte inspirat, Dumnezeu se duce în atelierul Lui de făcut oameni, își pune pe el halatul de lucru și modelează personal, din lapte, miere, ciocolată și flori de portocal, o femeie. Și când face lucrarea asta, El își dă toată silința și o modelează în chiar pârgul dulce-acrișor al feminității ei, în lumina orbitoare a tinereții ei, în parfumul amețitor al chemării dragostei. Și apoi, după ce se spală pe mâini de ea, îi dă drumul pe pământ.
CU LUMINA STINSĂ… Când eram mic, romanțele mă făceau să plâng. Stăteam în sufragerie cu mama și cu tata și ne uitam cuminți la televizor. Mama cu mâinile în poală, tata rezemat de speteaza canapelei. Eu pe un scaun, ca să fiu mai aproape de ecran. Lumina televizorului ne juca pe față și ne făcea fețele de argint. Și cum ne uitam la televizor, camera se umplea cu o voce de femeie care cânta. Apoi vocea se schimba, cânta altă femeie, coafată altfel, care mergea altfel pe scenă, cu altfel de rochie. Apoi alta. Apoi un bărbat tânăr, îmbrăcat de sus până jos în negru ne umplea camera cu un cântec de dragoste. Pe urmă apărea în sufragerie o femeie care umplea sufrageria cu o romanță despre iubiri uitate și tinerețe pierdută. Mama ofta din când în când, tata făcea comentarii. Părinții erau tineri, dar pentru că ei nu se mai jucau jocurile pe care le jucam eu cu băieții de la scara cealaltă, mi se păreau deja bătrâni. Îi iubeam mult și tocmai pentru că îi iubeam, îmi dădeau lacrimile de ciudă că îmbătrâniseră și că eu stăteam acolo degeaba și nu puteam să fac nimic pentru ei. Nici măcar să le aduc tinerețea înapoi, ca să se mai joace și ei de-a urma scoate turma, sau de-a cowboy-ii și indienii, sau pac-pac! Și lăcrimam prin întuneric. Dar numai dacă lumina era stinsă, că îmi era rușine să plâng. Și chiar și așa, dacă se întâmpla să se întoarcă mama spre mine, eu mă scobeam repede în nas sau mă scărpinam pe frunte cu mâna peste față, să nu mi se vadă ochii.
SHAKESPEARE E UN BOU… Când am văzut prima dată Romeo și Julieta, copil fiind, m-am îmbolnăvit de tristețe. Am plâns o săptămână, și multă vreme după aceea nici nu am mai alergat peste bănci prin clasă și nici nu am mai tras vreo fată de păr. Mama credea că am făcut conjunctivită și îmi punea picături în ochi dar eu, după ce stingea ea lumina, plângeam în pat pentru că o vedeam pe Julieta pe tavan cum murea iar și iar. Și mă rugam fierbinte în mintea mea să facă ăștia filmul din nou. Să rupă adică filmul pe care îl văzusem și să facă naibii altul în care lumea să fie fericită. Nu știu cine era Shakespeare ăsta dar mi-a făcut o impresie foarte proastă. Dacă l-aș fi prins atunci i-aș fi spus că e un bou și să se ducă naibii în Anglia lui să îi lase în pace pe Julieta și pe Romeo, să fie fericiți!
IMAGINAȚIE… Am în lista mea de prieteni și în lista celor care mă urmăresc, fotografii ale unor femei de o frumusețe năucitoare. Ce vreau însă să spun este că, dacă se întâmplă să întâlnesc pe vreuna dintre ele pe stradă, ca să o recunosc îmi trebuie o imaginație pe măsură!
FEMEI CARE NU POT FI FERICITE… Femeile care nu pot fi fericite sunt un grup restrâns de femei pe care specia le-a izolat dintr-un capriciu sau dintr-o neatenție și care trăiesc printre noi la fel ca toace celelalte femei. Și nu vorbesc despre femei care nu sunt fericite într-un moment sau altul al zilei, sau al anului sau al vieții lor, pentru că au o supărare sau alta. Nu! Eu vorbesc despre femei care nu pot fi fericite niciodată și a căror nefericire face deja parte din fizionomia lor de zi cu zi. De fapt, ele nu se deosebesc prea mult de celelalte femei. Ar vrea și ele să fie fericite, ar vrea și ele să facă exact ce fac toate celelalte femei, ar vrea și ele să poată să se bucure de lucrurile mărunte ale vieții de zi cu zi, ar vrea și ele să râdă în hohote. Dar nu pot. Femeile care nu pot fi fericite își încep fericirea, dar nu știu niciodată să o ducă la capăt. Ele încep să zâmbească dar nu știu să își ducă zâmbetul până la capăt. Ele își încep plăcerea dar nu știu cum să ajungă cu ea la punctul de sus și cum s-o încheie. Și, la fel încep toate celelalte lucruri normale pe care apoi le abandonează la jumătate pentru că li se par anormale. Ele nu au puterea să contrazică cu voce tare și de aceea de cele mai multe ori se opresc la jumătatea argumentației și renunță, lăsând impresia că își dau seama că au greșit, deși ele renunță tocmai pentru că știu că au dreptate. Ele nu se coafează cum trebuie, nu se machiază cum trebuie și nu se îmbracă în așa fel încât să strălucească printre ceilalți doar pentru că, dintr-o nefericire fundamentală, ele nu suportă să deranjeze exagerat cu frumusețea lor pe cei din jur. Și, printr-o lege a compensației, care însă în cazul lor devine, de fapt, o lege nedreaptă, femeile acestea sunt de cele mai multe ori orbitor de frumoase și au un trup delicat și armonios. Dar nu frumoase în sensul frumuseților consacrate de coperțile a tot felul de reviste de cosmetice, stupide ca și hârtia pe care sunt desenate. Ele au o frumusețe a lor, care nici măcar nu le apare mereu pe chip. Sunt educate, elegante și tăcute, și dureros de sensibile. Dacă te uiți la ele fără să te pricepi, ai spune că sunt la fel de fericite sau nefericite ca toate celelalte femei. Doar ele știu însă, chiar dacă nu toate și nu întotdeauna conștientizează lucrul acesta, că sunt născute cu o incapacitate definitivă a fericirii. Eu le recunosc imediat. Nu le caut și în ultimă instanță, nici nu mi le doresc, dar adevărul este că atunci când văd o femeie despre care știu că nu poate fi fericită, simt în piept o tresărire dureroasă ca atunci când primesc vestea că cineva cunoscut îmi e bolnav. Nu știu de ce rezonez așa. Nu știu de ce mă tulbur așa de tare și așa de adânc când văd un astfel de chip de femeie. Și mai ales, nu știu de ce femeile acestea mă impresionează așa de tare și îmi devin de neuitat.
O EMOȚIE… Mi se umezesc ochii când mă gândesc că savanții care vor schimba lumea, peste vreo două sau trei decenii, sunt acum doar niște prichindei neastâmpărați. Cei care vor lecui cancerul și cei care ne vor duce cu nave sofisticate prin spațiu, se joacă acum anonimi cu mașinuțele pe covor, fac codițe la păpuși și se îndoapă pe furiș cu caramele. Să ne bucurăm! Savanții sunt deja la grădiniță!
CONSTANTIN CIUCĂ este un foarte cunoscut poet, prozator și, desigur, fost profesor de „Carabella”… Puteți să citiți mai multe texte ale autorului pe www.kuppi.ro…
Facebook
WhatsApp
TikTok
