LUMEA FĂRĂ MASCĂ – Constantin CIUCĂ – De februarie…

DE STUDIU… M-am uitat un pic peste lista cu cei care mă urmăresc și am constatat cu mirare că sunt foarte multe absolvente de psihologie. Mi-am dat seama. Vor să își dea doctoratul și le trebuia un subiect!

SFÂRȘITUL LUMII…

Cel mai de necrezut, şi în același timp cel mai de speriat lucru care mi se întâmplă atunci când mă îndrăgostesc, este sfârșitul lumii. Și asta pentru că femeia iubită se transformă într-o ființă iremediabil singulară, nedescrisă de niciun tratat de antropologie, zoologie sau patristică și nu seamănă cu nimic altceva de dinaintea ei şi cu nimic de după ea. Ea devine o ființă cosmogenetică aruncată peste cer şi peste clădirile orașului fără de care lumea ar dispărea în secunda următoare şi fără de care eu, nemaiavând niciun rost pe pământ, m-aș scurge, ca o apă murdară, într-un canal menajer. Brațele ei, surâsul ei, ochii ei, atingerea ei, degetele ei, totul devine altceva. Din organe de simț sau de locomoție, devin obiecte de cult. Ea însăşi devine un cult căruia îi devin un adept fanatic.

Dar spre deosebire de alte religii, pentru a supraviețui, eu trebuie să fiu şi să rămân singurul adept şi singurul practicant al acestui cult. Oricine altcineva care ar vrea să o atingă, să îi arunce ocheade cu subînțelesuri, să îi facă avansuri sau să se gândească la ea altfel decât ca la o icoană, devine pentru mine o amenințare imediată cu erezia și extincția. O amenințare reală cu sfârșitul lumii! Pentru că femeia aceasta este însăși lumea, în totalitatea ei.

De aceea, pentru mine, zilnic, sfârșitul lumii este o chestiune reală și practică, o apocalipsă la îndemână, repetabilă, pe care o trăiesc în avans chiar şi la cele mai mici bănuieli sau îndoieli. Însă lucrurile acestea despre mine nu le știe nimeni. Mi-e atât de frică!

Mi-e îngrozitor de frică de sfârşitul lumii!”

EXISTĂ FEMEI FRUMOASE ȘI FEMEI URÂTE?

Era la noi în facultate o profesoară de literatură care mi se părea îngrozitor de urâtă. Era deșirată și ciolănoasă, uscată și noduroasă, cu gâtul subțire și cu pielea de un alb nesănătos. Când venea cu bluze mai decoltate, i se vedeau claviculele și oasele sternului exact ca în planșele de anatomie. Avea niște buze foarte mobile și de aceea, când vorbea, dezveleau niște dinți cât niște lopățele de infanterie, îngălbeniți de nicotină și încălecați unul peste celălalt. Dar ceea ce era cel mai horror la ea, era râsul. Slabă și puțină cum era, te-ai fi așteptat abia să o auzi când vorbește. Nicidecum! Avea o voce îngrozitor de groasă și puternică iar când râdea te speriai pentru că era exact râsul acela hăhăit și sinistru din filmele cu Dracula, care răsună îndelung și înspăimântător în întunericul nopții.

Ce mai tura vura, era groaznică! În sinea mea, atunci când se întâmpla să mă gândesc la ea, o compătimeam. În schimb, era extrem de inteligentă. Dezinhibată și spirituală.

Acum, s-a întâmplat că într-o vară eram la Costinești, și nu mă refer la Costineștiul de acum, care a devenit o stațiune anonimă, ci la satul acela suprarealist de pescari din alte vremuri în care puteai să îți cumperi un rechin albastru de la cherhana cu o sută de lei și să ți-l prăjești acasă în rondele, și, peste cine dau pe plaja de nudiști? Peste ea. Peste profesoara de literatură cu pricina, desigur, care, de pe un cearceaf îngust, la fel cum era și ea de îngustă, fuma una din țigările ei proaste și înecăcioase care nu îi lipseau niciodată. Se uita de una singură peste mare.

În seara aceea am invitat-o pe o terasă la o bere. Nu știu cât am stat și câte beri am băut. Știu doar că am vorbit despre literatură, despre scriitori și cărți, despre cultură și umanitate în general iar femeia aceasta, pe măsură ce vorbea, se transforma încet încet în altceva . Era atâta spirit în ceea ce spunea și atâta farmec, atâta informație culturală și atâta inteligență, atâta umanitate în râsul ei sinistru și atâta delicatețe în mâinile ei scheletice cu care își aprindea țigară după țigară că la un moment dat femeia din fața mea nu mai semăna deloc cu profesoara pe care o vedeam pe holurile facultății. Devenea sub ochii mei o altă ființă, cu o alta feminitate, cu o altă definiție.

După câteva ore de expunere la radiația ei culturală, la aplombul captivant cu care vorbea și la stilul pitoresc în care lega între ele idei complicate, femeia aceea din fața mea, care fuma neîncetat și râdea sinistru dezvelindu-și dinții apocaliptici, devenise cea mai frumoasă femeie din lume. Iar în zilele următoare, întâlnindu-ne din întâmplare pe aleile stațiunii sau pe plajă, ne-am zâmbit unul altuia cu prietenie.

Dacă există sau nu femei frumoase și femei urâte? Da, există! Dar numai în sensul că orice femeie poate deveni urâtă și orice femeie poate deveni frumoasă, după cum îi este spiritul care trăiește în ea și care o animă.

CONSTANTIN CIUCĂ este un foarte cunoscut poet, prozator și, desigur, fost profesor de „Carabella”… Puteți să citiți mai multe texte ale autorului pe www.kuppi.ro…