LUMEA FĂRĂ MASCĂ – Constantin CIUCĂ – De februarie…

   Fiecare om, după cât crede el că merită și că i se cuvine, își pune pe sine un preț. Și cu prețul acela se scoate la vânzare. Unii însă, din prea multă iubire de sine, își trec pe etichetă un preț cu totul exagerat. Apoi, resping orice ofertă și rămân așa, scumpi și nevânduți, îmbătrânind în vitrină singuri, măcinați de orgolii și deliruri despre ei înșiși.

 

UN PROST

Există un gen de bărbat, la costum și cu o morgă gravă, de cele mai multe ori divorțat, căruia îi place la nebunie să fie întrebat ceva. Orice! Femeia ciripește un flecușteț iar lui atât îi trebuie. Chiar acolo pe banca din parc, i se declanșează, dintr-o dată, mecanismul științific și revarsă asupra ei răspunsuri grave. La o prostioară de o secundă, el răspunde cu o seriozitate chinuitoare de o jumătate de oră. Iar după ce termină, satisfăcut de sine, așteaptă ca ea să îi cadă în brațe de atâta admirație și extaz. Un prost! Habar nu are că femeia, care pentru întâlnirea asta s-a machiat jumătate de oră, a schimbat trei bluze și s-a răzgândit de câteva ori în privința pantofilor, nu vrea decât ca el să o facă să râdă!

 

PRIETENUL MEU, PETRICĂ

Vine o vreme când, dacă vrei să intri și tu în rândul lumii, trebuie să îți iei o pisică. Am avut odată un siamez cu ochi albaștri pe nume Petrică, motan de soi, căruia puteam să îi fac orice că el tot nu se dezlipea de mine. Dacă mă duceam în bucătărie, venea și el și se așeza pe un scaun și stătea acolo, degeaba, doar ca să fie lângă mine. Dacă mergeam în dormitor, venea și el tacticos în pat și mă călca cu pernuțele lui moi pe piept și pe cap până ajungea la chelie și se lungea pe ea de la o ureche la alta ca o căciulă de schi. Și stătea așa, pe chelia mea și se mai curăța prin gheare din când în când. Dacă eram la calculator, se urca pe birou și dădea cu coada prin hârtiile de acolo. Dacă mergeam la Piatra Neamț, la Constanța sau la Brașov, Petrică era primul în mașină pe locul din dreapta și după ce plecam se ridica pe picioarele din spate și se uita gânditor afară la copacii care se derulau prin geamul lateral. Eram prieteni la cataramă. Într-atât de prieteni încât chiar ajunsesem să îi destăinui o parte din problemele mele personale despre care nu vorbeam cu nimeni altcineva. El era atent, mă privea înțelegător cu ochii lui albaștri și dădea, afirmativ sau negativ, din coadă.

Numai că într-o zi s-a instalat în ochii lui frumoși o tristețe sfâșietoare. Devenise melancolic și visător și era într-atât de preocupat de ceva încât nici măcar nu mai tresărea când auzea deschizându-se ușa frigiderului. Dădea doar puțin din coadă a lehamite și se lungea visător pe covor, in dreptul ușii. Apoi tristețea din ochii lui a devenit sonoră. Vocală. Din ce în ce mai vocală. Adică a început Petrică al meu să miorlăie de se auzea până la parter, de la etajul patru de la mine. Și miorlăia Petrică, și miorlăia cât era ziua de lungă. Și cât era noaptea de lungă. Orice îi spuneam, degeaba. Orice discuție aveam cu el, degeaba. Orice îi dădeam, degeaba. Nici de sardine nu se mai atingea. Nu mă mai înțelegeam deloc cu el. iar noaptea săream din somn speriat. Ieșea în balcon, se suia pe buza lui și de acolo se tânguia orașului ore în șir cu niște miorlăituri care ar fi impresionat și pe cea mai înrăită maidaneză. Dar care, îi impresionau chiar mai tare pe vecinii mei de scară. Ce să fac? mi-am zis. Petrică era un motan de interior, aristocrat, cu maniere și cu pretenții, crescut pe bani grei. Cum să îi dau drumul printre cotoii sălbatici din cartier care habar nu au ce e acela un computer și care l-ar fi rupt în bucăți în doi timpi și trei mișcări?

Așa că într-o seară, după ce a băgat blocul în sperieți cu miorlăituri iar vecina de sub mine care suferă de sindrom bipolar a ieșit nevricoasă pe balcon și mi-a strigat, desfigurată de ură, să omor dracului pisica aia nebună că ea nu se mai odihnește de o săptămână, l-am luat în brațe și am început să îi dau câteva sfaturi despre pisicuțe și despre cum trebuia să facă cu el. La sfârșit i-am zis:

– Petrică, prietene, gata, acum ești de capul tău! Ai grijă ce faci și succes la pisicuțe!

Și, cu inima ruptă, l-am pus pe cimentul palierului de la etajul patru. Petrică a făcut tot palierul, a cotit-o pe scări, s-a mai uitat o dată înapoi înspre mine și dus a fost pe ele în jos. M-am uitat lung după el cu inima strânsă, gata să îmi dea lacrimile. Știam că îl văd pentru ultima oară! Am suferit, ca să spun așa, ca un câine. Toată noaptea m-am sucit și m-am perpelit imaginându-mi-l sfâșiat de vagabonzii ăia nemernici de prin toate cotloanele orașului. M-am trezit vânăt, ca după priveghi. A doua zi m-am uitat în jos de pe balcon, am ieșit prin cartier, m-am plimbat în sus și în jos. Nimic. Petrică era dus. La fel și a doua noapte. Nu mai eram om. Dimineața, mergând spre baie, aud un fel de bătaie în ușa de la intrare. Era ziua în care venea lăptarul. Deschid să iau laptele. Ei bine, cine stătea în fund și dădea din coadă pe preșul din fața ușii? Petrică.

M-am repezit ca nebunul și l-am luat în brațe. I-am spus tot felul de cuvinte frumoase. L-am băgat în casă și i-am făcut toate poftele cu Kitti Kat și cu peștele de plastic iar în ziua aia nici nu m-am mai dus la cursuri. Am rămas amândoi și ne-am jucat. Doamne ce bucuros am fost! Și-a făcut el cât și-a făcut de cap cu maidanezele și a văzut cam cum e lumea în sălbăticie dar pe urmă s-a întors la peștișorul de plastic și la Kitti Kat, și seara mi s-a întins leneș pe chelie! Am dormit netulburat și a doua zi dimineața m-am trezit bucuros de parcă peste noapte câștigasem la loto. Doamne, ce bună e prietenia!

 

REGELE ANIMALELOR

Stând într-o seară pe canapeaua din sufragerie și uitându-mă la televizor, numai ce îl văd, la Animal Planet, pe David Attenborough, individul acela care șchioapătă un pic de piciorul drept și care vorbește atât de frumos despre animale încât m-a făcut să îmi fie rușine acum că trăgeam cu praștia după vrăbii când eram mic. Ce credeți că făcea el pe ecran? Punea o întrebare. Și ce întrebare credeți că punea el? Zicea: Care este cel mai puternic animal de pe pământ? He, he, zic în sinea mea, haide, băi David, chiar așa! Pune și tu o întrebare mai inteligentă. Cine nu știe care e cel mai puternic animal de pe pământ? Leul, zic. Dar el face o pauză, se uită drept în cameră, îngustează ochii și, cu vocea lui răgușită de bunicuț simpatic, zice în cele din urmă: Cel mai puternic animal de pe pământ este furnica! Furnica roșie!

Și mai departe: „Din conlucrarea inteligentă a tuturor membrilor unui roi de furnici, se naște cel mai puternic animal de pe pământ care poate devora un leu în doar câteva minute. Câteva minute. Chiar așa a spus. Deci, mai încet cu leul, vă rog!

 

CONSTANTIN  CIUCĂ  este un foarte cunoscut  poet, prozator și, desigur, fost profesor de „Carabella”… Puteți să citiți mai multe texte ale autorului pe www.kuppi.ro…