Supărător nu este că oamenii se cred deștepți, ci că te cred pe tine prost.
CUM SCRIU EU
Nu am cerut asta, dar pe mine m-a lăsat Dumnezeu cu priceperea firească de a mă uita la oameni și de a înțelege ce gândesc și ce simt doar după felul în care le arată fețele. Am adică o inclinație naturală de a descifra caracterele oamenilor după ce văd atunci când mă uit la ei și citesc în cutele, în umbrele, în umflăturile și în scobiturile fețelor lor. Le citesc fețele ca pe niște cărți de istorie personală, ca pe niște certificate de naștere sau ca pe niște diplome de absolvire pe care le-au primit, sau nu, de-a lungul vieții. Și de aceea îmi este ușor să scriu despre ei astfel încât tu, atunci când citești, să îi vezi parcă aievea in fața ochilor.
LA OGLINDĂ
Prețuiește-l pe cel care se gândește la tine. Pentru că mintea celui care se gândește la tine este o oglindă care te reflectă și în care tu poți să te vezi. Și văzându-te, afli cum arăți și înțelegi cine ești. Fără oameni care să te reflecte în oglinda minții lor, ești. Dar nu știi cine ești!
UN NOROC CHIOR
Mai în tinerețe, pe când locuiam într-un orășel din sud în care nu era deloc ușor să-ți dai seama cine-i beat și cine-i treaz, am luat într-o zi frumoasă de vară, un pumn zdravăn drept în nas. Mi s-a umflat ochiul atât de dizgrațios încât m-am enervat foarte rău. Și scos din sărite, m-am dus la cabinet. Ooo, Maria, gratia plena! Dominus tecum! Benedicta tu in mulieribus! Acolo, așezată picior peste picior, cu niște pantofi negri eleganți în picioare și cu halatul imaculat desfăcut la primii doi nasturi de sus, ședea o doctoriță tânără, frumoasă și tonică, necăsătorită și disponibilă, inteligentă și feminină, cu ochi negri iresponsabil de mari și o privire alarmant de ademenitoare! Ave, Maria!
FAC MINUNI
Uitându-se la poza mea de profil, cineva mi-a spus că semăn cu părintele Boca. Eu nu știu dacă este sau nu adevărat, dar, pentru a te convinge, fă următorul experiment: uită-te și tu la poză câteva secunde, și apoi dă cu degetul pe ecran. Dacă ecranul e umed, înseamnă că e adevărat: ai găsit prima icoană care îți plânge direct de pe Facebook. Mă poți folosi la inimă rea, la boli de corp și bani mulți, iar pentru dezlegări mai grele, dacă degetul îți este încă umed, caută-mă în privat!
PAȘTELE BLAJINILOR – CIMITIRUL FERMECAT
Când aveam vreo patru ani, mai în fiecare zi intram în baie și mă suiam în picioare pe marginea căzii ca să ajung la fereastra mică din perete, să mă uit afară să văd dacă s-a strâns iar lumea ciopor în cimitir. Pentru că, o dată pe an, cimitirul se transforma într-un paradis de biscuiți, covrigei și pișcoturi, cornulețe și scovergi. Femeile aduceau de mâncare morților în coșulețe de nuiele albe pe care le așezau cuminți lângă cruci. Apoi se așezau și ele pe vreun scăunel și boceau încet pe sub basmalele negre. Dar cornulețele și biscuiții, coliva și prăjiturile, nucile și halvaua, ciocolata și bomboanele ni le dădeau nouă, copiilor. Iar noi ne umpleam burțile până plesneam și săream bucuroși de la un mormânt la altul, de la un coșuleț cu bunătăți la altul. De aceea cimitirul mi se părea cel mai frumos loc de pe pământ și îi iubeam la nebunie pe morți. Și îmi doream să fie mulți, în fiecare zi, ca să vină la ei cât mai multe femei cu cornulețe fragede și colivă parfumată.
CONSTANTIN CIUCĂ este un foarte cunoscut poet, prozator și, desigur, fost profesor de „Carabella”… Puteți să citiți mai multe texte ale autorului pe www.kuppi.ro…
Facebook
WhatsApp
TikTok
