Cred, acum când sunt mai aproape de poarta spre cer – e mersul firesc al vieţii –, cred că nu am fost niciodată pe deplin fericită. Pot oare să cert pe cineva? Pot să cerşesc cuiva un strop de fericire?
Timpul pentru fericirea mea a trecut, s-a epuizat, ca de altfel şi sufletul meu. Cred că numai voinţa mă face să zâmbesc, uneori tălâmb, fiindcă tot ce pot să fac e să calc pe frunze uscate. Nu mă plâng de nimic, fiindcă viaţa e cel mai frumos dar dat de Dumnezeu. Mă gândeam că dragostea este o permanenţă şi nu poţi să nu iubeşti ceva sau pe cineva în fiecare clipă.
Mă uitam la televizor, într-o seară – e o posibilitate de a omorî timpul – şi am prins o secvenţă dintr-un interviu acordat de o foarte cunoscută cântăreaţă de muzică uşoară care nu a dorit să vorbească despre propriul ei copil pe care se pare că l-a abandonat de mulţi ani. Cum poate o mamă să??… a fost primul meu gând. Doamna cu pricina zâmbea precipitat, un zâmbet dureros şi trist. Reporterul a insistat să afle ceva despre relaţia mamă – copil, invocând glasul sângelui, dar artista s-a crispat, refuzând orice detaliu. La un moment dat a exclamat disperată: „Chiar şi această relaţie trebuie să fie reciprocă!”
N-am înţeles imediat sensul vorbelor ei, dar cred că, într-o oarecare măsură, avea dreptate. E dureroasă această duplicitate care poate ascunde adevăruri amare. Nimeni, dar absolut nimeni nu va putea să înţeleagă pe deplin acţiunile omeneşti, chiar dacă este participant sau martor. Avem dreptul să-i judecăm pe alţii? Avem atâta iscusinţă să putem descifra şi înţelege rosturile lumii?
Ce înfricoşătoare distanţă punem noi, oamenii, între noi şi faptele noastre! De atunci, între mine şi Eul meu nu a mai avut loc nici un dialog. Cuvintele nu au mai avut putere, dar uneori, după acea întâmplare, am simţit nevoia să-mi ascult tăcerea vorbind.
Pușa ROTH este scriitoare, membră USR, jurnalist, membră UZPR, redactor-șef al Editurii Leviathan, redactor-șef adjunct al publicației Leviathan și, mai ales, dâmbovițeancă de-a noastră…
Facebook
WhatsApp
TikTok
