Stiloul
Stiloul are o istorie cel puţin la fel de fascinantă. Primul sistem stilou-hârtie a apărut în Egiptul antic. Scribii faraonilor şi marii preoţi foloseau trestii cu capetele cioplite sub forma unor filamente capabile să reţină cerneala.
Odată cu trecerea timpului, pe măsură ce calitatea pigmenţilor s-a îmbunătăţit, stilourile s-au transformat în instrumente ascuţite cu fante tăiate la capăt. În secolul al XVI-lea au apărut peniţele obţinute din pene de pasăre, această invenţie reprezentând un salt considerabil al calităţii instrumentelor de scris. Aceste peniţe puteau să fie ascuţite, erau mai elastice şi se rupeau mai greu sub presiunea exercitată de mâna celui care le folosea.
Trei secole mai târziu, la începutul veacului al XIX-lea, se folosea peniţa din metal, dar utilizatorii erau în continuare nevoiţi să înmoaie instrumentul într-o călimară şi să scrie până la uscarea cernelii din vârf. Astfel, peniţele metalice se utilizau, în esenţă, la fel ca trestiile, cu mii de ani înainte.
Această stare de fapt a durat până în 1827, când românul Petrache Poenaru (1799 –1875), absolvent al Şcolii Politehnice din Paris, brevetează primul toc rezervor din lume. Această invenţie a fost înregistrată mai întâi la Viena, apoi la Paris cu brevetul de invenţie (nr. 3208), sub titulatura „Condeiul portăreţ fără sfârşit, alimentându-se însuşi cu cerneală”. Ea a revoluţionat domeniul mijloacelor de scris, punând la dispoziţia oamenilor un instrument deosebit de util. Tocul cu rezervor de cerneală „Poenaru”, cunoscut sub numele de stilou, elimina zgârieturile de pe hârtie, produse prin utilizarea trestiilor, penelor şi tocurilor cu peniţă metalică, şi, în acelaşi timp, scurgerile nedorite de cerneală. În schimb, acesta asigura un flux constant al cernelii şi posibilitatea înlocuirii unor părţi componente.
Stiloul inventat de Petrache Poenaru a fost primul instrument de acest fel din lume, perfecţionat ulterior, în 1863, de Brissant şi Coffin şi, mai apoi, în 1884, de Watterman. Agentul de asigurări Lewis Waterman se săturase de metoda incomodă de a înmuia din când în când peniţa în călimară şi a ajuns la concluzia că pentru a păstra fluxul de cerneală la o presiune constantă pe măsura consumului, aceasta trebuie înlocuită de aer. Pentru a obţine rezultatul dorit, a creat două sau trei canale ce permiteau mişcarea simultană a aerului şi a cernelii.
Mai târziu au apărut pixurile cu bilă. Diferenţa dintre stilouri şi pixuri este considerabilă. În cazul unui pix cu bilă, cerneala este supusă forţei de gravitaţie, adică înspre hârtie, în cazul în care pixul este îndreptat cu vârful în jos (în timpul scrierii). Cerneala se usucă imediat, iar mecanismul este similar vopsirii unui perete cu un trafalet. De asemenea, cerneala unui pix este mai vâscoasă decât cea a unui stilou. Până în prezent, se pare că nimeni nu a reuşit să rezolve principala problemă a pixurilor cu bilă: scurgerea pastei. Putem spera ca aceasta să fie următoarea descoperire tehnologică, deși AI(Inteligența Artificială) ne poate surprinde cu orice în acest mileniu miraculos.
Pușa ROTH este scriitoare, membră a USR, jurnalist, membră a UZPR, redactor-șef al Editurii Leviathan, redactor-șef adjunct al publicației Leviathan și, mai ales, dâmbovițeancă de-a noastră…