LUMEA DE DINCOLO DE CURCUBEU – Pușa ROTH – Reamintiri

Aș vrea să fiu un om care minte cât mai puțin…

Înainte de a veni la Radio, mi-am încercat norocul la Televiziune, la emisiunea Viaţa spirituală. M-am gândit că locul meu nu poate fi în Televiziune şi atunci am venit la Radio. Am lucrat la Antena Bucureştilor o perioadă de timp, apoi, printr-o întâmplare fericită a existenţei mele, am început colaborarea la emisiunea Noapte albastră. Când m-am mutat definitiv la România Actualităţi, prima emisiune pe care am realizat-o a fost Ora românilor de pretutindeni, propusă de Valeriu Dăescu şi Carol Mălinescu. Această emisiune am realizat-o ani buni, însă, la două luni după debutul meu la România Actualităţi, am intrat în echipa Matinal.

M-am gândit să adun aproape toate interviurile difuzate la ceas de seară, la 21,03 şi să le aşez într-un volum pe care l-am numit, poate un pic în joacă, mai mult în serios, Convorbiri comode. Convorbirile de seară nu au fost – în opinia interlocutorilor, dar şi a criticii – deloc comode. Între apariţia celor două volume de interviuri a apărut şi primul meu volum de teatru. Am debutat ca dramaturg cu piesa Şambelan la viezuri, fantezie dramatică într-un singur act, după Pagini bizare de Urmuz. Este, cred, o combinaţie între ceea ce vede jurnalistul şi ceea ce simte dramaturgul pentru că viaţa este frumoasă numai în vis. Realitatea este cu totul alta. Şi m-am gândit că din antiproza lui Urmuz ar putea să iasă teatru. Am creat şi un personaj, Stamatida, care nu se regăseşte în cartea lui Urmuz şi am pus aceste personaje să se mişte aşa cum mi-am imaginat eu că ne mişcăm noi, în fiecare ceas. Am creat o familie Stamate, o familie pe care o putem găsi, dacă deschidem uşa oricărui apartament din ţara asta. După difuzarea piesei, a doua zi, m-am pomenit la Radio cu regizorul Constantin Dinischiotu, care a bătut imperativ din baston şi a spus: „Doresc textul.” I-am explicat maestrului că textul este scenariu radiofonic şi nu am scris varianta pentru scena de scândură. Domnia sa mi-a zis, scurt: „Nu mă interesează. Voi deschide stagiunea 1999 – 2000 cu Şambelan la viezuri”. Ceea ce s-a şi întâmplat. Piesa a fost pusă în scenă la Teatrul „Bacovia” din Bacău, împreună cu Societatea Română de Radiodifuziune, fiind jucată apoi şi pe scena Teatrului Odeon din Bucureşti în perioada festivalului de teatru. Nu în cadrul festivalului, ci în urma unei invitaţii făcute de acest teatru. Aş vrea să mai amintesc un proiect, al meu şi al lui Costin Tuchilă, scenariul radiofonic Minai Eminescu – Veronica Micle. Replici, care a fost preluat şi de Teatrul Naţional din Bucureşti şi jucat la Sala „Marin Sorescu”.

După Clasicii dramaturgiei universale, scenariu radiofonic realizat împreună cu Costin Tuchilă, ne-am gândit că pentru marii actori ai scenei româneşti, care au venit şi au dat glas atâtor personaje la Radio, am putea crea un proiect care să dea posibilitatea ca aceştia să-şi arate măiestria recunoscută, în recitaluri care să cuprindă câte cinci personaje din literatura lumii. L-am ales întâi pe Dan Condurache în Dramele puterii. A urmat apoi recitalul lui Horaţiu Mălăele – Slugi isteţe şi bufoni. Dorina Lazăr a creat personajele din Peţitoare şi cumetre, iar Delia Nartea şi Cristian Iacob au întruchipat Îndrăgostiţi în teatrul lumii.

Dacă nu visezi, nu poţi să faci nimic pe lumea asta. Între vis şi realitate nu există decât o poartă, o poartă extrem de fragilă şi, dacă nu treci de ea, rămâi numai în vis sau numai într-o realitate fără vis. Mă gândeam demult cum ar fi dacă aş auzi Duios Anastasia trecea de D. R. Popescu, într-o versiune pentru scena invizibilă? Şi a fost. În această piesă am pedalat mai mult pe inefabil, pentru că teatrul radiofonic oferă o singură dimensiune, cea auditivă. Însă o altă mare încercare a fost Mantaua. Să te apropii de această capodoperă, despre care Dostoievski spunea că „Noi toţi am ieşit din Mantaua lui Gogol”, a fost un act de mare îndrăzneală pentru mine. Critica a fost generoasă în ceea ce mă priveşte şi în ceea ce priveşte această versiune a capodoperei lui Gogol. Acum m-am apropiat de Lev Tolstoi şi am dramatizat celebra nuvelă Moartea lui Ivan Ilici. De fapt, dramatizare e un fel de a spune, pentru că în nuvela lui Tolstoi aproape că nu există dialog. Am încercat să fac dintr-o moarte, o viaţă.

.  Am scris o piesă care a avut mare succes la critică şi la public, Roman de Bucureşti. O altă piesă cuprinsă în acest volum este Ieri după Shakespeare sau Visul unui preşedinte. Există un motto în care spun că orice asemănare cu realitatea este absolut întâmplătoare. O altă piesă este Ringhişpilul, în colaborare cu regizorul Leonard Popovici. Este o piesă al cărei subiect se petrece prin anul 1986. Facem un recurs la memorie şi istorie, întorcându-ne la acei ani pe care nu vrem să ni-i mai amintim, probabil nici unul dintre noi.

Experienţa mea extraordinară cu românii din lume s-a materializat în această carte, pe care am numit-o, simbolic, Dincolo de curcubeu e lumea. În «Argument» spun că această carte nu are nici început şi nici sfârşit. Este o carte deschisă, la care oricine şi oricând poate adăuga ceva. Ei, românii de pretutindeni, au fost motivul demersului meu, iar călătoria mea prin lume a fost, la rându-i, punct de plecare pentru paginile care „au suportat” greutatea unor experienţe, mărimea visului, dar şi realitatea unei lumi care nu este nici urâtă, nici frumoasă, ci este, pur şi simplu, lumea noastră.

M-am străduit toată viaţa să fiu un om adevărat, care minte cât mai puţin, care iubeşte cât mai mult, care este sincer cu el şi cu ziua de mâine. Sigur, am dorit să fiu un bun jurnalist. Nu ştiu dacă am reuşit. Important este ce rămâne după tine şi ce rămâne în memoria celorlalţi, pentru că memoria colectivă este cea care te reţine sau nu. Am vrut să fiu un părinte adevărat. Am fost şi voi rămâne o mamă. Sunt la fel ca milioanele de mame care spun că puiul lor este cel mai frumos şi cel mai bun din lume. Am vrut să fiu o colegă cumsecade şi generoasă. Am vrut să fiu un prieten pentru cât mai mulţi. Pentru mine şi pentru familia mea, cred că sunt un Om. Vreau să rămân aşa cum sunt atât pentru ei, cât şi pentru ceilalţi care cred în mine. Pentru că dincolo de tot şi de toate, indiferent de succesele şi de insuccesele noastre, dacă nu ştim să fim oameni, măcar câteva ore pe zi, restul nu mai contează.

 

Pușa ROTH  este scriitoare, membră a USR, jurnalist, membră a UZPR, redactor-șef al Editurii Leviathan, redactor-șef adjunct al publicației Leviathan și, mai ales, dâmbovițeancă de-a noastră…